FP România: Un "Vatican musulman" şi dialogul cu creştinii

Dincolo de conferinţe, lumea musulmană rămâne puternic divizată între deschidere şi izolarea de orice înseamnă Occident.

Când iniţiativa de dialog porneşte tocmai din spaţiul islamic, iar cadrul ales este ONU, o „invenţie” occidentală, simbolul depăşeşe ca importanţă efectele practice imediate.


Nimic nu este mai preţios pentru un musulman, indiferent că e şiit sau sunnit, decât locurile sfinte Mecca şi Medina, aflate în custodia dinastiei saudite. Tocmai de acolo a pornit un efort, în premieră ca amploare, de organizare a unei conferinţe interreligioase, la care au participat lideri şi diplomaţi din 75 de ţări. Primele cuvinte rostite au fost „religia nu poate fi folosită ca să justifice terorismul şi violenţa” şi au aparţinut regelui saudit Abdullah, iniţiatorul conferinţei.

Un sceptic nu se poate abţine să nu observe contrastul dintre aceste cuvinte şi finanţarea de către Arabia Saudită de şcoli wahabbite, de exemplu în Pakistan, de unde provin apoi numeroşi terorişti. Un optimist poate citi exact invers, adică poate vedea semnul că regimurile musulmane înţeleg că terorismul şi discursul militant blochează mai ales beneficiile economice din relaţia cu Occidentul, dar sunt periculoase şi pentru ele, în plan intern.

Mai ales când e vorba de regimuri fără bază democratică, ce se confruntă cu atractivitatea exercitată de ideologia militantă cu nuanţe socialiste. A nu se uita că, de exemplu, în discursul lui Osama Bin Laden, înainte să se menţioneze rezistenţa împotriva SUA, este permanent predicată distrugerea regimurilor musulmane autoritare, ca cel saudit.

Islamul, fragmentat

În termeni optimişti, conferinţa interreligioasă poate avea efecte şi la nivelul popu-laţiei musulmane, unde se manifestă un sindrom al marginalizării, fie că este vorba de musulmani din spaţiul tradiţional islamic, fie de cei care trăiesc în Europa sau Statele Unite. Islamul modern este fragmentat ca opţiuni.

Există tabăra, de orientare fundamentalistă ori cu accente militante, care respinge orice dialog cu Occidentul, cu tot ce e diferit în general, şi cea care promovează dialogul. Interesant e că ultima părea până acum să aibă nucleul în Occident, având ca reprezentanţi diverşi intelectuali ori lideri spirituali născuţi sau naturalizaţi în Europa.

Recenta conferinţă interreligioasă sub auspiciile ONU devine cu atât mai interesantă şi mai importantă ca demers cu cât iniţiativa vine din inima islamului considerat fundamentalist, de la un lider în a cărui ţară este urmat un islam sunnit de tip wahabbit, extrem de rigid şi de axat pe puritate islamică, şaria şi tradiţii.

Un "Vatican" la mecca

Mulţi experţi au pus până a-cum lipsa reală de dialog interreligios, cu excepţia câtorva demersuri pur culturale cu impact public scăzut, pe seama absenţei în cazul islamului a unui centru de decizie, similar cu Vaticanul, care să coordoneze şi să supervi-zeze poziţii unice şi unitare. Ideea unui centru religios nu este nouă în spaţiul islamic, a fost menţionată de mai
mulţi prinţi iordanieni, care au menţionat ca locaţie Mecca.

Casa regală iordaniană a susţinut că inclusiv derapajele ideologice în interiorul islamului şi apariţia organizaţiilor militante şi teroriste ar putea fi contracarate dacă ar exista un fel de consiliu al ayatollahilor, de diverse confesiuni.

Dar asta ar zdruncina din rădăcini tradiţii valabile de la începutul islamului. Teoretic, orice mullah poate deveni, printr-un proces de evoluţie şi verificare, lider spiritual care îndrumă din punct de vedere religios, ca un fel de Papă pentru catolici, o comunitate mai mică sau mai mare. Mai mult, musulmanii îşi pot alege îndrumătorul spiritual.

În plus, de exemplu, în cazul şiiţilor, unii ayatollahi cu mare prestigiu spiritual pot deveni „marja”, adică surse de emulaţie spirituală pentru credincioşi, din mai multe ţări, cum este cazul ayatollahului irakian Sistanial, ayatollahului iranian Montazeri sau cum a fost liderul revoluţiei islamice iraniene Khomeini. Fiecare ayatollah ori lider spiritual are propria viziune politică, deci se plasează în tabere diferite în ce priveşte dialogul în general cu Occidentul sau cu alte religii. Aşadar, cum islamul nu are o singură voce, pare imposibil de realizat şi un dialog coerent cu alte religii.

Islamul de secol 21

O viziune pesimistă, totuşi, nu este nici ea perfect valabilă, în condiţiile în care în ţările musulmane este vizibilă schimbarea, e drept, de diferite grade, mai ales prin programe educaţionale. Musulmanii nu mai vor să trăiască la marginea lumii moderne, iar guvernele, indiferent că sunt ori nu democratice, au început să investească în acele instrumente care pot aduce spaţiul islamic mai aproape de modernitate.

Marile proiecte de infrastructură ori de construcţii demarate în Orient, de exemplu, sunt foarte vizibile. Nu la fel de vizibile sunt programele educaţionale, dar ele există şi sunt completate de proiecte similare în Occident, unde trăiesc aproximativ 30 de milioane de musulmani.

Pe de altă parte, în Franţa şi-a primit recent diplomele prima promoţie de imami, instruiţi  la cursuri ţinute şi de prelaţi romano-catolici. Cursul, organizat sub auspiciile Marii Moschei din Paris, a avut drept scop promovarea integrării. Mai mult, şeful moscheii a declarat că musulmanii francezi nu au nevoie de cursuri ţinute pe fugă, la care să participe imami care nu vorbesc franceza şi nici nu înţeleg cultura franceză.

Momentul ales pentru o mobilizare spre dialog a diverşilor centri de decizie religioşi nu putea fi mai bine ales, mai ales, spun optimiştii, că se suprapune pe preluarea Casei Albe de către Barack Hussein Obama, un exemplu în sine de diversitate, de amestec de culturi şi religii, ceea ce se poate reflecta în politica externă a unuia dintre actorii-cheie globali.

Carmen Gavrilă este jurnalistă la Radio România

Crezul comun

Anul trecut, un grup de clerici musulmani a lansat Vaticanului un apel la dialog, manifest care a adunat 300 de susţinători musulmani. În noiembrie anul acesta, la Vatican s-a realizat un dialog, între 24 de prelaţi creştini şi 24 islamici asupra Fundamentelor comune – cum ar fi credinţa într-un singur Dumnezeu şi iubirea aproapelui ca pe sine.

Musulmanii nu acceptă însă crucificarea lui Iisus sau existenţa Sfintei Trinităţi. Creştinii au mai adus în discuţie libertatea de credinţă în teritoriile musulmane sau drepturile femeilor.