72 de ore la Dhaka

Atunci când am scris pe facebook, în urmă cu câteva zile, că sunt în Bangladesh, pentru a evalua situaţia drepturilor omului şi criza politică din această ţară, am fost admonestat de doi cititori. Unul mi-a reproşat că nu mă ocup de România. Altul mi-a spus că, tocmai întrucât sunt român, nu mă va asculta nimeni la Dhaka, dacă vorbesc despre libertăţi şi politică democratică.

Nu era prima dată când vedeam cum funcţionează auto-stigmatizarea şi constatam că îmi e transferată şi mie – desigur, fără să fiu consultat. Aşa că mi-am văzut de treabă, făcând ce face orice membru al comisiei de afaceri externe din Parlamentul European când e în afara Uniunii. Acum, de pildă, în cele trei zile petrecute în Bangladesh, stat cu 160 de milioane de locuitori, am avut mai mult de 20 de întâlniri. Am văzut lideri politici şi sindicalişti, antreprenori, ONG-işti locali şi străini, un centru de copii abandonaţi, un ziarist britanic condamnat pentru că a contestat cifra oficială a morţilor în războiul de independenţă din 1971, ambasadorii celor 8 state-membre ale UE rezidenţi la Dhaka şi muncitorii dintr-una din cele peste 4000 de fabrici care produc pentru mari branduri de pe piaţa europeană de confecţii, fete de 12-13 ani care lucrează deja 12-13 ore pe zi, ecologişti care protestează faţă de efectele produse asupra mediului de firmele care, în Chittagong, dezmembrează vapoarelor europene „expirate”, am cunoscut creştini şi rohingya, deputaţi şi militanţi politici, dar şi un premiant Nobel – Muhammad Yunus –, inventatorul sistemului de micro-credite cunoscut ca „banca săracilor”, care e urmărit acum pas cu pas, fiindcă e adversarul puterii etc. La sfârşitul vizitei, m-am întrebat, la rândul meu, nu de ce mă ocup prea puţin de România, ci ce caută UE în Bangladesh.

În primul şi în primul rând, e vorba despre stabilitate politică, într-o regiune – cea a Asiei de Sud – în care există „coloşii” India şi Pakistan, dar şi micro-state ca Bhutan, Nepal, ori entităţi insulare precum Sri Lanka sau Maldive. Aici, China şi Japonia sunt în competiţie pentru influenţă cu Rusia, UE şi Statele Unite. Stabilitatea e pusă sub semnul întrebării de conflictul politic intern şi de situaţia drepturilor individuale. S-o luăm pe rând.

Scena politică e polarizată: cele două forţe care o domină, Awami League şi Bangladesh Nationalist Party, sunt într-un conflict neîmpăcat, presărat cu crime şi proteste radicale. AL e socialistă şi secularistă, BNP e pro-business şi pro-India, având, în plus, origini militare, întrucât a fost fondat de generalul Ziaur Rahman. Polarizarea a dus la un sistem de patronaj, circa 5 milioane de activişti ai fiecăruia dintre cele două partide fiind obişnuiţi să primească prebende de la o alegere la alta. De 7 ani încoace, la putere e Sheikh Hasina, de la Awami League, iar alternanţa nu s-a mai produs. BNP a boicotat lucrările Parlamentului în 2008-2014, participând la doar câteva şedinţe, pentru ca în ianuarie 2014 să boicoteze chiar scrutinul pentru un nou legislativ. Motivul (pretextul?) a fost următorul: până în 2014, alegerile erau organizate de un guvern provizoriu, alcătuit din tehnicieni, dar sistemul acesta a fost schimbat printr-un amendament constituţional, ceea ce a dus la inflamarea spiritelor. În fruntea BNP e tot o femeie, Khaleda Zia, văduva lui Ziaur Rahman, sechestrată acum, de aproape două luni, în biroul său de la partid. Când am întâlnit-o, a descris-o pe adversara ei în termeni foarte duri. Reciproca e şi ea valabilă. Şi o tabără, şi cealaltă ne-au înfăţişat, în cadrul discuţiilor avute, câte un film de propagandă, care acuza adversarii că sunt „terorişti”. Acesta e, de altfel, un termen uzual în vocabularul politic de la Dhaka. Acum, blocajul politic e total: BNP vrea noi alegeri, AL zice că va duce mandatul la bun sfârşit, deşi opoziţia susţine sus şi tare că puterea nu e legitimă. E adevărat că, la alegerile din ianuarie 2014, Sheikh Hasina a obţinut 232 de mandate, din care 154 fără a avea în faţă vreun adversar. Pur şi simplu, în circumscripţiile uninominale nu s-au înscris decât candidaţi de la AL. În treacăt fie spus, un fenomen similar s-a petrecut şi în Transilvania, la primele trei alegeri ţinute după Primul Răzbii Mondial: legea prevedea că, dacă nu există doi competitori, ci un singur candidat, alegerea nu se mai ţine, iar în multe locuri nu a existat decât unul. Revenind la Bangladesh, trebuie adăugat că în conflictul politic e amestecat şi un partid care vrea să instituie califatul: înrudit cu Frăţiile Musulmane, Jamaat-e-Islami e mai apropiat în ultimii ani de BNP. Adversarii lor din Awami League denunţă legătura ca periculoasă. Istoria recentă e şi ea implicată din plin: Sheika Hasina a creat în 2010 un tribunal care să investigheze crimele din 1971, când ţara s-a desprins din Pakistan. Jamaat-e-Islami s-a opus atunci independenţei, aşa că liderii săi sunt pedepsiţi. Cum în Bangladesh pedeapsa cu moartea e încă în vigoare, fiind susţinută de peste 90% din populaţie, spânzurătoarea e instrument politic. Primul lider islamist care a fost executat a fost Abdul Qader Molla, în decembrie 2013. Ziarele apărute în zilele în care m-am aflat la Dhaka alăturau, de altfel, pe prima pagină, declaraţiile pe care le-am făcut cu articole care salutau condamnarea la moarte a lui Abdus Subhan şi Mohammed Kamaruzzaman.

De fapt, nu doar viaţa politică e polarizată şi intens tensionată. Clivajul e difuzat peste tot: există două asociaţii profesionale de jurnalişti, două de medici etc. Ce se poate întâmpla în aceste condiţii? O intervenţie a armatei sau, dimpotrivă, un război civil sunt cele două riscuri care ameninţă societatea. Armata are o reputaţie bună, dar mai ales pe plan internaţional. Puţină lume ştie că Bangladesh este, la nivel global, cel mai important furnizor cu soldaţi al operaţiunilor de menţinere a păcii. Cu două săptămâni înainte de scrutinul din ianuarie 2014, secretarul general al ONU a cerut guvernului condus de Khaleda Zia să suplimenteze cu 4.000 numărul de căşti albastre. Unele ONG-uri pun criza de acum pe seama solicitării venite de la Ban Ki Moon, speculând că, la schimb cu trupele, comunitatea internaţională nu a mai cerut organizarea unor noi alegeri. Altfel, militarii sunt implicaţi, ca şi politicienii, în afaceri, armata având, de câteva luni, inclusiv o firmă de taxi...

Situaţia drepturilor civile şi sociale e mai mult decât îngrijorătoare. A fost nevoie de un eveniment tragic, precum accidentul din aprilie 2013 al clădirii Rana Plaza, care a făcut 1.100 de morţi şi peste 2.500 de răniţi, pentru ca problema securităţii condiţiilor de muncă din Bangladesh să fie formulată. Familiile afectate urmau să fie despăgubite cu circa 30 de milioane de dolari de cele aproape 30 de branduri internaţionale care produc textile acolo. Nici până azi nu s-au strâns toţi banii. Securitatea a început să cunoască mici ameliorări. Au fost încheiate două înţelegeri între marii producători şi sindicate - Accord on Fire and Building Safety of Bangladesh, respectiv Alliance for Bangladesh Work Safety – prima implicând mai ales brandurile europene, a doua – pe cele americane. Fabricile, în care sunt angajaţi peste 4 milioane de lucrători, au început astfel să aibă sisteme de pază contra incendiilor şi instalaţii electrice realizate de ingineri, şi mai ales să consolideze clădirile. E ceva mai bine. Pentru cele care funcţionează legal, nu şi pentru cele – peste 2000, pare-se – care lucrează la negru. Nici numărul copiilor care muncesc – uneori, de la 8 ani – nu a scăzut. Familiile gândesc strict economic: dacă piciul poate munci, s-o facă! Dramatică e mai ales situaţia fetelor. Nu doar din punct de vedere social. Vârsta medie a măritişului e 15 ani şi 8 luni. Cea legală e 18 ani, dar familiile băieţilor preferă să o coboare, pentru a plăti mai puţin pentru noră. E, de altfel posibil, ca Parlamentul – care include şi o cotă de 50 de femei numite, nu alese – să decidă diminuarea la 16 ani a pragului de vârstă pentru căsătoria fetelor. Numeroşi copii emigrează din mediul rural în cel urban, mai ales la Dhaka, oraş care a depăşit 20 de milioane de locuitori. Cei mai mulţi copii nu sunt înregistraţi. Câteva asociaţii încearcă acum să găsească o cale pentru a convinge guvernul să le dea un statut civil. Şi minoritatea rohingya aşteaptă acelaşi lucru. În cazul lor, e vorba despre 4-5 sute de mii de persoane, refugiate din Myanmar. De fapt, Constituţia Bangladesh nu recunoaşte vreo minoritate, vorbind despre „triburi, rase minore, secte etnice şi comunităţi”. Între acestea, şi cea creştină. Sunt cam 3 milioane de creştini în Bangladesh, cea mai veche biserică datând din a doua jumătate a secolului al XVII-lea. Creştinii nu sunt persecutaţi precum în Pakistan, dar sunt departe de a avea o viaţă fără presiuni la convertire, într-un peisaj etnic cu peste 40 de minorităţi şi cu o majoritate de 90% musulmani.

Cam asta aş spune după 72 de ore petrecute la Dhaka.