Prima e chestiunea migraţiei. Dacă vă închipuiţi că doar Europa e sub presiune, vă înşelaţi. Marocul e la fel de tentant pentru un guineean precum Germania pentru un srilankez. Pe de altă parte, imensa presiune sub-sahariană e resimţită, înainte de a atinge sudul Italiei ori al Spaniei, în ţara lui Mahomed al VI-lea. Ca şi-n Europa, şi aici ajung nigerieni, ivorieni, senegalezi sau malieni. Nu lipsesc, desigur, sirienii. Regele a decis deja, în decembrie 2015, o primă regularizare a situaţiei tuturor celor veniţi ilegal în Maroc, dându-şi seama că ţara sa devine, din exportatoare de migranţi, nu numai teritoriu de tranzit, ci chiar o destinaţie râvnită. Reprezentanţii Organizaţiei Internaţionale pentru Migraţie, cu care am vorbit pe îndelete la Rabat, ziceau că, în următorii ani, tot mai multe state vor semăna, din acest punct de vedere, cu Marocul. Iar acestea nu se află doar în Europa. E imposibil ca tendinţele demografice să fie schimbate prin decret, ori oprite cu garduri de sârmă ghimpată.

Al doilea aspect pe care vreau să-l menţionez – mai ales după întâlnirile cu premierul şi mai mulţi miniştri – priveşte islamul politic. Ultimele două alegeri au adus în fruntea guvernului de la Rabat politicieni din Parti de la Justice et du Développement (PJD). Avem de-a face cu o grupare islamistă. Spre deosebire de alte ţări arabe, PJD împarte puterea cu mai multe partide, în funcţie de rezultatele obţinute, în mod cinstit, la urne: după ultimul scrutin, coaliţia de guvernare cuprinde şase formaţiuni politice. S-a format după lungi şi complicate tratative. Deşi Regele are o influenţă decisivă asupra întregii vieţi publice, fiind atât şeful statului, cât şi căpetenia credincioşilor, partidul creat de un apropiat al său – Parti authenticité et modernité – este (doar) cea mai importantă forţă de opoziţie. Compromisul elitelor nu e lipsit de fisuri, dar e efectiv. S-a creat astfel un tip nou de moderaţie politică, pe care nu o găsim nici la vecinii din Maghreb, nici în ţările unde Fraţii musulmani controlează autoritar executivul.

A treia problemă ce poate fi pricepută dacă urmărim cu atenţie ce fac marocanii e chestiunea teroristă. Din Maroc au plecat, cum au plecat şi din multe ţări europene, tineri care se alătură armatei califului, pentru a lupta în Siria şi Irak. Conform ministerului de interne de la Rabat, e vorba despre 1653 de marocani, din care aproximativ 300 sunt femei, iar circa 400 – copii. S-ar fi întors în ţară, până în prezent, mai puţin de o cincime. Toţi cei reveniţi au fost arestaţi. Codul penal descrie drept un delict foarte grav ralierea la Daesh. Informaţiile pe care le deţin cei întorşi acasă sunt preţioase şi au fost transferate, de către serviciile de securitate marocane, şi mai multor poliţii europene. De altfel, Marocul n-a început acum lupta contra teroriştilor, ci imediat după atentatul din Casablanca, produs în 2003. La prima mea vizită în această ţară, în 2006, panica era foarte mare, iar tensiunea se simţea peste tot. Acum, climatul e diferit. Securitatea europeană depinde de ce se petrece în ţările din zona sub-sahariană, tot mai însemnată pentru Maroc.

Recenta creionare a unei politici africane a acestei ţări este, de aceea, la fel de preţioasă ca şi ideea de a modera islamul politic prin includerea lui în formule de guvern multicolore sau ideea că geografia migraţiei sub-sahariene va determina politicile de securitate din Europa unită. Cine are urechi de auzit să audă!