UE are nevoie de reconstrucţie

Doar eficientizarea instituţională şi decizională pe care o aduce noul Tratat al Uniunii Europene nu este suficientă pentru o integrare comunitară viabilă. Criza economică impune schimbarea Tratatului de la Lisabona, adăugând debirocratizării şi nevoia de a îmbunătăţi coordonarea între statele membre şi instituţiile comunitare.

Cele două războaie mondiale, din prima jumătate a secolului trecut, au convins cetăţenii şi liderii europeni să susţină o construcţie a Europei care să menţină ca bază statele, dar într-o structură integrată funcţional. De la „Comunităţi" la „Uniune", această construcţie europeană a reuşit să ofere nu doar pacea aşteptată, dar şi un nivel de prosperitate adesea invidiat.

Citiţi şi:

Analiză consultant european: "Modul în care răspunde România pe tema Schengen riscă să creeze duşmani printre ţările europene"

Cele două mari realizări - pacea şi prosperitatea - dar şi memoria istorică sunt considerate de multă lume drept cele mai solide argumente în favoarea continuităţii construcţiei europene. Alături de Raymond Aron, eu cred că mai e nevoie de ceva: acel spirit care a determinat voinţa găsirii unei soluţii inteligente şi eficiente în favoarea cetăţenilor europeni.

Construcţia europeană, începută la mijlocul veacului trecut, a fost mereu perfecţionată, pentru a face faţă transformărilor societale. La sfârşitul Războiului Rece, principalii lideri ai Europei şi-au dat seama că acea construcţie va trebui să devină o adevărată Uniune Europeană. Trecând prin etapele Tratatelor de la Maastricht, Amsterdam, Nisa procesul realizării Uniunii a fost caracterizat mai degrabă de secvenţialităţi, ezitări, abordări incomplete şi chiar inconsecvente.

Odată cu adoptarea deciziei de extindere (1993), dominanta geopoliticii integrării europene a fost mai puternică decât avansarea integrării în întreg spaţiul Uniunii. După 2000, când se desfăşurau deja negocieri de aderare cu 12 state candidate, Uniunea Europeană a ajuns la concluzia că reconfigurarea Uniunii va necesita şi o adâncire a integrării. Convenţia privind Viitorul Europei (2002-2004) a avut tocmai misiunea de a propune o reconstrucţie a Uniunii Europene care să o facă mai puternică şi viabilă intern, mai competitivă global.

Schimbările politice internaţionale şi europene, între 2001-2004, nu au favorizat o reconstrucţie a Uniunii. Respingerea proiectului Tratatului Constituţional (2005) a fost consecinţa demersului de temperare a unei asemenea tendinţe. Renegocierea textului acestui proiect reformator, în formula Tratatului de la Lisabona, a avut ca scop doar „eficientizarea" instituţională şi decizională, precum şi crearea unor instrumente specifice acţiunii internaţionale a Uniunii.

Criza forţează „revizuirea" Tratatului

Actuala criza economică internaţională a penalizat aspru Uniunea Europeană, dar a generat şi o nouă stare de spirit proprie schimbării. Să ne amintim cât de greu s-a elaborat şi decis un program de redresare economică europeană, în ultima parte a anului 2008. Şi cât de problematică şi dificilă a fost decizia de sprijinire a Greciei, în prima parte a anului 2010. Sau ezitările şi impreciziile faţă de euro, guvernanţa economică europeană, stabilirea unui mecanism propriu de management al crizelor financiar-economice.

La care putem adăuga numeroasele tensiuni inter-instituţionale petrecute sub imperiul Tratatului de la Lisabona, în chiar primul lui an de aplicare. Să mai spunem că acelaşi Tratat, confruntat cu imperativele crizei economico-financiare, va fi supus unei grabnice revizuiri. Ceea ce demonstrează că doar „eficientizarea" procesului decizional - discutabilă şi aceasta - nu a fost suficientă pentru funcţionarea optimă a Uniunii Europene, că procesul integrării europene trebuie să treacă dincolo de aspectul  „reconfigurării", are nevoie de o reconstrucţie.

Coordonarea comunitară, o urgenţă

Există date factuale care ne pot face să credem că această reconstrucţie europeană este chiar acum în curs de desfăşurare. Aproape toţi actorii decizionali ai Uniunii Europene recunosc că o intensificare a coordonarii între statele membre, instituţiile comunitare şi interguvernamentale este un deziderat funcţional major şi urgent.

W. Hallstein spunea, cu patru decenii în urmă, că o adevărată circulaţie liberă a mărfurilor în Comunitate înseamnă nu numai procese administrative agreate de statele membre, dar şi o restructurare a politicilor de taxare şi bugetare. Acum, sub presiunea efectelor actualei crize economice, statele membre propun o abordare apropiată de ceea ce sugera Hallstein. Pot fi enumerate şi alte modificări propuse, în ultimii trei ani, care ar putea duce la o reconstrucţie europeană.

Iniţiativele se împiedică de timiditatea Comisiei

Deocamdată remarcăm doar că state membre sau grupuri de state membre au trimis la Bruxelles asemenea mesaje, de cele mai multe ori însoţite de sugestii constructive. Păcat că dl Van Rompuy şi Consiliul UE le procesează atât de încet şi pe alocuri sectar.

Comisia Europeană manifestă o timiditate inexplicabilă, în loc să înainteze iniţiative încadrabile în sistemul instituţional-decizional şi al politicilor europene. Iar Parlamentul European pare mai preocupat să-şi contureze puterea în sistemul decizional european, pe baza Tratatului de la Lisabona, decât să dea un puternic sens comunitar acestei ponderi decizionale.

Preşedintele Fundaţiei „Robert Schuman" a recunoscut, în 2009, că o uniune de state suverane care nu se dotează cu instrumentele necesare misiunilor pe care le are, la începutul sec. al XXI-lea, va trebui să facă faţă tot timpul forţelor centrifuge şi va avea dificultăţi în a obţine beneficiile scontate. De aceea, va trebui recunoscută existenţa unui interes european, care nu este suma intereselor statale-naţionale, ci interesul propriu al construcţiei europene şi cetăţenilor europeni.

Chiar dacă s-a observat, după 2004, o tendinţă a percepţiei exclusiv naţionale, accentuată în anii crizei, se impune de urgenţă ca instituţiile europene şi statele membre să definească finalităţi şi strategii realiste pentru o Uniune Europeană adevărată şi viabilă. Iar reconstrucţia europeană pe care o susţinem, dincolo de dialogul polemic între „federalişti" şi „suveranişti", ar trebui să ducă la o solidă arhitectură internă, nu numai instituţională, dar şi economică, socială, la o integrare mai profundă, care să susţină credibil o Uniune Europeană globală.

Fost negociator-şef al României cu UE

Vasile Puşcaş, profesor de relaţii internaţionale, autor a 25 de volume, a fost negociator-şef al României cu UE (2000-2004); în timpul mandatului său au fost încheiate toate capitolele de negociere şi s-a finalizat negocierea Tratatului de Aderare. Din decembrie 2008 până în octombrie 2009 a fost ministru pentru Afaceri Europene.