Forţa militară a Rusiei încă mai sperie Occidentul

Moscova mai dispune de încă 25 de baze militare în afara frontierelor sale şi de un înfricoşător arsenal nuclear În ultimii ani asistăm la un adevărat război al nervilor între

Moscova mai dispune de încă 25 de baze militare în afara frontierelor sale şi de un înfricoşător arsenal nuclear

În ultimii ani asistăm la un adevărat război al nervilor între Statele Unite şi Rusia pe tema prezenţei militare în terţe state. După prăbuşirea comunismului în Europa de Est, Moscova a fost nevoită să-şi retragă trupele din fostele state-satelit.

Noua situaţie nu i-a prea convenit, dar nu a avut încotro, deoarece pierduse Războiul Rece, iar Uniunea Sovietică se destrămase. Ca urmare, Rusia a reuşit cu greu să-şi menţină soldaţii în fostele republici sovietice, iar în cele din urmă şi acestea au început să ceară retragerea acestora de pe teritoriul lor, cum este cazul Republicii Moldova şi Georgiei. Altele au cerut Moscovei să plătească chirie dacă doreşte să-şi menţină facilităţile militare. În momentul de faţă, Rusia mai dispune de 25 de baze în afara frontierelor sale, în comparaţie cu Statele Unite, care au peste 800. China, de exemplu, un alt mare actor pe scena internaţională, nu dispune de nicio bază pe pământ străin.

După destrămarea URSS, fostele republici sovietice s-au trezit că adăpostesc divizii aflate sub jurisdicţia Federaţiei Ruse. În multe cazuri, guvernele statelor nou-formate au cerut retragerea trupelor ruse şi desfiinţarea instalaţiilor militare pe care nu le considerau necesare. În Letonia, de exemplu, armata a decis că nu are nevoie de staţia radar Darzal-UM care făcea parte din sistemul sovietic de alertă antirachetă. Prezenţa militară rusă s-a păstrat doar în fostele republici sovietice ale căror regimuri au rămas fidele Moscovei, dar şi aici situaţia diferă. Belarusul, de pildă, permite Rusiei să folosească baza de pe teritoriul ei gratuit - dar anul trecut, în timpul crizei gazului, a ameninţat că va cere chirie. Kazahstanul a devenit proprietarul fostelor baze sovietice de pe teritoriul său şi le-a dat spre folosinţă ruşilor pe termen limitat, contra cost. Analişii cotidianului "Komerssant" susţin că aceste facilităţi ale fostei URSS şi-au pierdut din importanţa pur militară. Cele care au mai rămas în diverse locaţii au fost adaptate, folosite uneori pentru diverse operaţiuni locale. Aşa s-a întâmplat în cazul bazei aeriene de la Duşambe, din Tadjikistan, unde avioanele pot împrăştia un mic grup de combatanţi rebeli, dar mai mult ca sigur nu pot răspunde unui atac la scară mare. Aceste baze au mai mult un rol politic decât militar. Ele întăresc prezenţa rusă într-o regiune anume, cum este cazul Transnistriei. Dacă este să ne raportăm la flota rusă de la Marea Neagră, aceasta are, în primul rând, un rol strategic în regiune şi abia în al doilea rând pentru întărirea prezenţei ruseşti în Ucraina. Cea mai surprinzătoare bază rusească în străinătate pare a fi cea din Siria, de la Tartus.

Aceasta este folosită mai ales pentru repararea şi aprovizionarea navelor flotei militare ruse din Mediterana şi chiar din Marea Neagră. În general, interesul unei ţări pentru a-şi menţine o prezenţă militară în afara graniţelor este un indicator asupra strategiei geopolitice globale a acesteia. După ce au studiat amplasarea pe hartă a acestor baze, analiştii militari, inclusiv cei ruşi, nu au putut răspunde la o întrebare-cheie: pentru ce are nevoie Rusia de aceste instrumente şi cum ar putea fi ele folosite eficient în starea în care se prezintă acum.

Radar rusesc de interceptare a rachetelor dinspre Europa, în Belarus

Rusia dispune de o staţie-radar integrat în sistemul său de alertă antirachetă pe teritoriul Belarusului. Aceasta depistează rachetele balistice ce ar putea veni dinspre Europa, Oceanul Atlantic şi Marea Norvegiei. Are o rază de 4.800 de kilometri şi a devenit complet operaţională în 2003. Staţia menţine contactul radio cu navele şi submarinele ruseşti, adună informaţii şi poate fi folosită într-un eventual război electronic. Moscova nu plăteşte efectiv pentru folosirea acestei baze, dar acordă un preţ preferenţial la gaze Belarusului şi furnizează Minskului informaţii despre posibila prezenţă ostilă a unor rachete sau avioane militare.

Flota de la Sevastopol deranjează autorităţile ucrainene

De la sfârşitul secolului al XVIII-lea, Flota rusă din Marea Neagră îşi are baza în Crimeea. După destrămarea URSS, între Rusia şi Ucraina au fost destule dispute pe acest subiect, Kievul dorind chiar să şi-o însuşească. În 1992, preşedintele Boris Elţîn semna un decret care consfinţea că flota de la Marea Neagră este sub jurisdicţia Rusiei. Au urmat alte negocieri între cele două state, iar în 1997 se stabilea componenţa acestei flote pe teritoriul ucrainean la 388 de nave şi 161 de avioane, deservite de un număr de 13.000 de soldaţi şi 16.000 de specialişti civili. Înţelegerea este valabilă până în 2017. După venirea portocaliilor la putere, la Kiev, partea ucraineană a cerut insistent retragerea trupelor şi a flotei ruseşti. Oficialii ucraineni au sugerat o mărire a chiriei de 98 milioane de dolari pe care Rusia o plăteşte anual pentru utilizarea facilităţilor de la Sevastopol, dar până acum nu au avut câştig de cauză în faţa Moscovei.

Forţele strategice nucleare ruseşti

Sunt compuse din Armata 27 Rachete de Gardă, cu punctul de comandă la Vladimir, Armata 31 Rachete, având comandamentul la Orenburg, şi Armata 33 Rachete de Gardă, cu baza la Omsk.

Cele 15 divizii din componenţa acestor armate sunt dotate cu 627 de rachete intercontinentale operaţionale care pot purta 2.429 de focoase nucleare. Ruşii dispun de cinci tipuri de rachete intercontinentale: trei care poartă focoase multiple ghidate independent la ţintă (SS-18 şi SS-24, cu câte 10 focoase, şi SS-19, cu şase focoase şi două tipuri, care au un singur focos, SS-25 Topol şi SS-27 Topol-M).

A doua componentă a forţelor nucleare strategice ruseşti este constituită de Flota Strategică. Aceasta are în componenţă 14 submarine strategice de trei tipuri diferite: şase Delta III, de producţie 1976-1982, purtând în total 96 de rachete tip SS-N-18, cu câte trei focoase, şase Delta IV, produse între 1985 şi 1991, purtând în total 96 de rachete tip SS-N-23 cu câte patru focoase şi două Typhoon, produse între 1981 şi 1989, purtând 20 de rachete SS-N-20 cu câte 10 focoase. Anul acesta, Rusia a mai testat un nou tip de submarin nucelar.

În total, flota strategică deţine 212 de rachete nucleare lansate de pe mare, cu 872 de focoase nucleare. Sistemul de apărare nucleară a Rusiei se bazează pe un instrument de avertizare rapidă ce foloseşte trei sateliţi, plasaţi în cosmos în 2002, şi de opt sisteme de radare, din care cinci nu se află pe teritoriul Federaţiei Ruse (unul în Kazahstan, două în Ucraina şi câte unul în Azerbaidjan şi Belarus).

Încă din 1972, Moscova posedă un sistem de apărare antirachetă aflat sub comanda Armatei a treia, cu 68 de rachete antirachetă cu rază scurtă 53T6 (Gazelle) şi 32 cu rază lungă 51T6 (Gorgon). Potrivit acordurilor stabilite cu Statele Unite ale Americii, numărul focoaselor nucleare ruseşti ar trebui să scadă sub 1.700.

În Kîrgîzstan, ruşii, vecini cu americanii

Profitând de slăbiciunea Rusiei , Washingtonul nu a pierdut vremea şi a reuşit să convingă, sub pretextul luptei antiteroriste, câteva foste republici sovietice din Asia Centrală să permită amplasarea unor baze americane pe teritoriul lor.

A fost cazul Uzbekistanului, care ulterior s-a răzgândit, sau al Kîrgîzstanului. Săptămâna aceasta, preşedintele kîrgîz, Kurmanbek Bakiev, a declarat că ţara sa îşi îndeplineşte cu stricteţe obligaţiile în cadrul coaliţiei antiteroriste, jucând un rol important în stabilizarea situaţiei din Afganistan. Baza americană de la Manas, în apropiere de capitala Bişkek, contribuie la susţinerea logistică a forţelor coaliţiei internaţionale angajate în Afganistan. Această bază a devenit cu atât mai importantă pentru Washington, cu cât, în noiembrie 2005, cea din Uzbekistan a fost închisă. Aproximativ 1.000 de soldaţi americani sunt staţionaţi la Manas. Culmea, Rusia dispune şi ea, din anul 2003, de o bază în Kîrgîzstan, la doar câteva zeci de kilometri de cea americană.

Azerbaidjanul, gata să negocieze pentru scut

După propunerea lui Putin, care l-a luat prin surprindere pe Bush, privind amplasarea unui element al scutului american antirachetă în Azerbaidjan, acest stat a răspuns că este pregătit pentru negocieri atât cu Rusia, cât şi cu SUA în vederea utilizării staţiei-radar de la Gabala. Şeful diplomaţiei azere, Elmar Mamediarov, a declarat că "staţia-radar de la Gabala este proprietatea Azerbaidjanului şi este dată în chirie Rusiei pe o perioadă de 10 ani, până în 2012. De aceea, ţara sa solicită ca nicio discuţie în privinţa utilizării radarului să nu se desfăşoare în absenţa sa". În opinia lui Mamediarov, "utilizarea, în comun, de către SUA şi Rusia a staţiei-radar azere ar putea contribui la o mai mare stabilitate în regiune şi ar putea imprima un nivel mai ridicat de previzibilitate în zonă".

Trupele din Transnistria şi Georgia nu se dau duse

După ce a reuşit să blocheze extinderea prezenţei Statelor Unite în Asia Centrală, Rusia pare şi mai puţin dispusă să cedeze teren în vecinătatea ei vestică.

Deşi s-a angajat să-şi retragă trupele din Transnistria până în 2002, trage de timp, mai ales după ce Chişinăul a semnalizat spre Vest. Săptămâna trecută, în Camera Reprezentanţilor a Congresului SUA a fost depusă o moţiune prin care se cere Moscovei să-şi evacueze necondiţionat forţele armate şi muniţiile din Transnistria. În rezoluţie se arată că, în prezent, 1.250 de soldaţi ruşi se află încă în republica separatistă, în pofida voinţei Republicii Moldova. Documentul mai propune înlocuirea contingentului militar amplasat în zona de securitate ce separă Transnistria de restul Moldovei cu un contingent multinaţional de pace, sub mandat OSCE. Situaţia Georgiei, după revoluţia trandafirilor, este similară. Moscova a semnat că-şi va evacua bazele de la Akhalkalaki, până la sfârşitul acesui an, şi de la Batumi, până la sfârşitul anului viitor. Perspectiva aderării Georgiei la NATO nu convine însă Rusiei, care trage de timp. Prezenţa soldaţilor ruşi pe teritoriul georgian poate fi de mare folos în declanşarea unei crize, aşa cum a fost cazul anul trecut, pentru a bara drumul transatlantic al Tibilisului. Obiectivul strategic al Moscovei a devenit reconsolidarea spaţiului de influenţă şi ţinerea la oarecare distanţă de graniţa sa a Alianţei Nord-Atlantice. Instrumentul identificat pe termen scurt a fost crearea şi susţinerea unor enclave strategice în interiorul fostelor republici sovietice de la vest, menite să întreţină în noile state o instabilitate controlată pentru a le bara calea spre NATO. Pe termen mediu, Rusia urmăreşte să se impună ca superputere energetică.