Bariere în calea absorbţiei fondurilor europene

Săptămâna trecută a fost în Bucureşti comisarul Johannes Hahn pentru a spune autorităţilor române că există un risc real ca România să piardă sume importante din fondurile structurale.

Era doar la câteva zile după ce un însemnat desant guvernamental autohton vizitase Bruxelles, cu scopul găsirii unor soluţii la aceeaşi gravă problemă: procentul foarte scăzut al accesării fondurilor structurale. Mesajul comisarului Hahn a fost că soluţiile potrivite se află la Bucureşti, nu la Bruxelles!

Bariere

În mod sigur, comisarul european a adus guvernanţilor din Bucureşti şi analiza Directoratului General pentru Politici Interne despre barierele întâlnite de posibilii beneficiari în drumul spre accesarea fondurilor structurale. Şi va fi demonstrat că, în ceea ce priveşte nivelul european, Comisia Europeană s-a străduit, îndeosebi după 2009, să simplifice procedurile, să flexibilizeze cadrul co-finanţării şi să relaxeze regulile n+2. Va fi insistat că cele mai multe şi dificile bariere sunt la nivelurile naţional, managementul programelor şi operaţional, adică la noi, în România.

Deşi analiza menţionată nu a luat în vizor studii de caz din ţara noastră, preia din analizele publicate de cercetătorii români, pe care guvernanţii nu le consultă decât după ce, probabil, le sunt indicate de la Bruxelles, „cazul România" (p.48). Nu le vom relua, deoarece cele trei niveluri în care abundă tot felul de bariere sunt discutate cotidian de cercurile administrative româneşti, de posibilii beneficiari ai fondurilor europene şi mass media.

Desigur, guvernanţii vor spune mereu că „vor face totul" să elimine acele bariere, dar după mai bine de cinci ani, de când România este membru al Uniunii Europene, ei câştigă timp şi bani, iar cetăţenii plătesc! Un ilustrativ exemplu este angajamentul asumat, recent, chiar faţă de comisarul Hanh, că accesarea fondurilor europene va fi „100%" lipsită de ilegalităţi, fraude şi corupţie.

La numai două zile după aceea, o publicatie, chiar din zona guvernamentală, semnala (în 3 pagini!), un „furt de 10 milioane de euro din bani europeni". Ceea ce vrem să spunem este că soluţii există pentru a amplifica rata de absorbţie a fondurilor structurale, jurăminte, angajamente şi măsuri guvernamentale auzim mereu, dar faptele concrete sunt tot în aşteptare, ceea ce denotă o certă lipsă a voinţei de a rezolva această problemă. Să înţelegem că numai impulsul electoral o poate dinamiza? Cine mai crede în aşa ceva?

Soluţii

Fireşte, bine ar fi fost dacă aspectele barierelor în calea accesării fondurilor structurale se discutau la începutul actualei perioade bugetare multianuale (2007-2013). Acum nu facem altceva decât să constatăm că am intrat într-o criză şi că ne pândeşte pericolul dezangajărilor. Şi, sub presiunea acestui risc, se adoptă tot felul de „măsuri" pompieristice, în loc să se identifice punctele în care să se acţioneze pentru a se mai repara din pagubele produse, deodată cu gândirea cadrului legal, instituţional, procedural viitor.

În mod sigur, o îmbunătăţire a sistemului achiziţiilor publice este obligatorie, iar sporirea numărului de angajaţi ai autorităţilor de management şi organismelor intermediare probabil e necesară (dar nu temporar, ci permanent şi nu electoral-politic, ci profesional). Însă problema principală, acum, în 2012, este de natură structural-sistemică şi financiară.

Adică, opţiunea pentru anumite politici de creştere şi dezvoltare, aplicate cu bună credinţă şi urmărind transpunerea unor strategii şi programe pe termen mediu şi lung, iar nu doar satisfacerea unor interese clientelare şi electorale; o guvernare democratică, transparentă, competentă şi eficientă, preocupată real de crearea bunurilor publice care să favorizeze iniţiativele antreprenoriale şi productive, care să faciliteze identificarea, stabilirea priorităţilor şi pregătirea proiectelor; deschiderea cadrului pentru accesul la resurse financiare şi investiţionale îndreptate spre dezvoltare durabilă.

Problema

Să recunoaştem: în aceste momente, aspectele financiare pe care le întâlnesc posibilii beneficiari ai fondurilor structurale sunt atât de grave, încât uneori apar ca bariere insurmontabile. Este vorba atât de localizarea fondurilor pentru susţinerea unei investiţii, cât şi dificultăţi în pre-finanţare, la care se adaugă încetineala procesării plăţilor.

Un expert în absorbţia fondurilor europene, scria, recent, pe blogul său: „Dacă vi se pare că raţiunile esenţiale pentru care nu absorbim fonduri europene sunt că avem o administraţie greoaie, că funcţionarii implicaţi sunt prea puţini, demotivaţi şi mai mult sau mai putin competenţi, că multe finanţări suferă din cauza corupţiei sau că beneficiarii fondurilor nu au capacitatea de a implementa proiecte... atunci înseamnă că nu aţi identificat corect problema principală.

Aceasta este, cu siguranţă, capacitatea financiară a statului român de a asigura rulajele absorbţiei fondurilor europene". Sau, altfel spus, incapacitatea (care poate fi şi lipsa voinţei, prioritizării etc.) statului român de a asigura plăţile necesare programelor de dezvoltare a ţării, finanţate cu fonduri europene.

Ne amintim cu toţii că, în februarie 2009, la Suceava, noul prim-ministru de la acea vreme proclama acel an drept „anul absorbţiei fondurilor europene". De atunci, în  fiecare an am auzit aceleaşi slogane guvernamentale, am vazut cum miniştri şi prim-miniştri şi-au asumat responsabilitatea pentru acest obiectiv, s-au inventat noi instituţii şi s-au agitat mereu liderii partidelor politice, dar efectul este jenant, politic, şi dezastruos, economic-social.

Pentru că, în loc să se identifice exact problema şi să se aplice soluţia corectă, s-a preferat menţinerea ei în sfera discursului electoralist, institutindu-se noi bariere. De către noi înşine! Aşadar, cine va ridica aceste bariere, Buxelles-ul sau Bucureştii? Credem că guvernul român are obligaţia să o facă! Adica să facă ce se mai poate!?