Aberaţii în inima Europei

Belgienii francofoni (valoni) nu-şi pot cumpăra case în anumite zone din Flandra, în baza unui decret local numit „locuieşte în regiunea ta“. Deşi aflate la câteva zeci de kilometri distanţă, instituţiile europene, extrem de exigente în alte cazuri, închid ochii la naţionalismul flamanzilor.

Păţania unui cuplu belgian francofon din Bruxelles, relatată pe larg în cotidianul „De Staandard" sub titlul „Bun venit în republica sovietică Flandra!", a făcut recent vâlvă, întărind imaginea xenofobă a regiunii amintite. Aflaţi în prag de pensionare, soţii Lefèvre au dorit să cumpere o casă la Oostduinkerke, la circa 130 de kilometri de Bruxelles, aproape de comuna Koksijde (în zona de coastă), unde mai aveau un apartament.

Intenţia a rămas... doar intenţie, familiei Lefèvre interzicându-i-se să se stabilească în comuna flamandă. Cumpărarea casei a fost anulată de către comisia de evaluare provincială, care veghează la respectarea decretului flamand „Wonen in eigen streek" („locuieşte în regiunea ta").

Află şi cât de viu mai este naţionalismul în Europa?

Prin acest decret, în 69 de comune flamande casele aparţin doar populaţiei locale. Potrivit actului amintit, familia Lefèvre nu avea „o legătură convingătoare" cu comuna respectivă. Pentru a îndeplini această cerinţă, trebuie satisfăcut cel puţin unul dintre criteriile următoare: să fi locuit şase ani în acea comună sau într-una vecină; să fi muncit în acea comună; să fi avut cu respectiva comună „o legătură profesională, familială, socială şi economică importantă şi de lungă durată".

Autoritarism local

Ultimul criteriu poate fi îndeplinit prin dovada scrisă de participare „la viaţa asociativă" locală. Mai direct spus, cine doreşte musai să cumpere o casă la Oostduinkerke trebuie să adere la secţiunea locală a „Davidsfonds", o asociaţie catolică flamandă, având drept scop promovarea culturii flamande, şi să depună la dosar dovada aderării. Familia Lefèvre a refuzat şi, pentru că nu îndeplineşte nici celelalte criterii, nu a mai putut cumpăra casa dorită.

Citeşte şi de ce ar trebui musulmanii să bea

Dincolo de arbitrariul unor decizii ce stabilesc „unde" şi „cum" să trăiască cetăţenii aceleiaşi ţări, scrie „De Staandard", decretul ascunde o motivaţie politică: pe de o parte să complice implantarea valonilor în periferia Bruxelles-ului, iar pe de alta să-i împiedice să-şi cumpere case în Flandra.

Tensiuni vechi

Tensiunile dintre comunitatea valonă francofonă (din sud) şi cea flamandă, vorbitoare de olandeză (regiunea din nord), s-au acutizat în ultimul deceniu, aducând de mai multe ori Belgia în pragul unei crize secesioniste, cea din 2007 fiind dezamorsată de Herman Van Rompuy, actualul preşedinte al UE. Paradoxal, regiunea Bruxelles, enclavă francofonă în Flandra, adăposteşte capitala nu numai a Belgiei, ci şi a Europei Unite, precum şi cele mai importante instituţii ale UE, inclusiv NATO, şi a devenit căminul unei „armate" poliglote de diplomaţi şi funcţionari internaţionali.

Aspiraţiile separatiste ale Flandrei sunt puternic susţinute de partidul naţionalist de extremă dreapta Vlaams Belang. Principalul argument al naţionaliştilor flamanzi este decalajul economic dintre cele două regiuni, net favorabil Flandrei.

Decret aberant

Interzicerea cumpărării unei case, în anumite comune flamande, funcţionează în baza decretului „Wonen in eigen streek" (în traducere „locuieşte în regiunea ta"). Deputatul flamand Eric Van Rompuy, fratele preşedintelui UE, Herman Van Rompuy, militează pentru abrogarea acestuia.

Problemele unui stat artificial

Stat tânăr, creat artificial între anii 1830-1831, Belgia este în egală măsură rezultatul unui compromis politic şi al unui experiment etnic, constând din a face câteva milioane de vorbitori de olandeză (în Flandra) şi alte milioane de francofoni (în Valonia) să convieţuiască între graniţele aceleiaşi ţări.

Capitala, Bruxelles (peste un milion de locuitori), a fost, până la jumătatea secolului trecut, dominată de limba olandeză, apoi a suferit un proces deliberat de „francofonizare" din partea autorităţilor centrale.

Până la 1830, teritoriul Belgiei a aparţinut Olandei. După revoluţia din 1830, pusă la cale de republicanii francezi exilaţi la Bruxelles, olandezii au fost goniţi din Valonia, iar Flandra, „cucerită" de francezi. Atunci a existat intenţia anexării Belgiei la Franţa. S-a opus însă Marea Britanie, „semnând" astfel actul de naştere al statului independent belgian.

Deşi cu populaţie majoritar vorbitoare de olandeză, Belgia a fost dominată de establishmentul francofon, care a copiat administraţia din Hexagon. La începutul secolului 20, odată cu procesul de democratizare, elita francofonă minoritară şi‑a luat măsuri pentru a-şi păstra poziţiile.

Belgia a fost federalizată, iar Valonia a obţinut, prin Constituţie, drept de veto asupra tuturor deciziilor majore şi garantarea unei jumătăţi din locurile din guvern şi administraţie. Rezultatul: mai orientaţi spre economia de piaţă, flamanzii se plâng că sunt siliţi
să susţină sudul socialist, greoi administrat şi lipsit de progrese.

Nordul liberal contra sudului socialist

Opoziţia valonilor socialişti la tentativele de liberalizare a economiei belgiene şi de reformare a statului social a sporit frustrarea flamanzilor şi a alimentat curentul secesionist. Flandra nu mai pare dispusă să „finanţeze" sudul francofon (transferul fiscal al nordului către sud a evoluat de la patru miliarde de euro, în 1990, la 10-12 miliarde, în prezent).

Deşi Valonia are doar 3,4 milioane de locuitori (33% din populaţia Begiei), rata şomajului este de 16,6%. Spre comparaţie, Flandra (peste şase milioane de locuitori, adică 57, 6% din populaţia ţării) are un şomaj de doar 6,7%.