INTERVIU Christian Sabbagh: „A fost un şoc când am venit în România, părea că zona de război e aici, nu în Liban“
0
Christian Sabbagh (43 de ani), prezentatorul Ştirilor Kanal D de la ora 19.00, a vorbit despre copilăria sub semnul războiului din Liban, despre şocul trăit odată cu stabilirea în România, despre misiunile întreprinse în zonele de conflict, dar şi despre noua emisiune pe care o pregăteşte la postul turcesc, „Sabbagh în acţiune“.
„E ca şi cum ai avea o casă lângă o cale ferată, la un moment dat te obişnuieşti cu zgomotul trenului care trece şi zgâlţâie casa, dormi relaxat“, îmi spune Christian Sabbagh despre copilăria în Liban, o ţară măcinată de bombardamente. Pentru el, războiul devenise un mod de viaţă: „Cad obuze, asta e!“ Mai greu i-a fost să se obişnuiască în România cenuşie din 1986. Avea 15 ani. „Ţara mea era bombardată, dar era luminoasă, existau de toate, pe când aici nu găseai zahăr, ulei, pâine se dădea pe cartelă.“ Totuşi, Sabbagh spune că cea mai mare distracţie pentru el era să stea la cozile pentru pâine. Despre toate acestea, mi-a vorbit amuzat. Despre război, însă, mi-a vorbit cu patimă, agitat, frământându-şi mâinile. A avut de două ori senzaţia acută că nu se mai întoarce acasă. Dar nu a renunţat, pentru că fără adrenalină, spune el, ar fi mort. Are întipărite în minte imagini sfâşietoare, dar doarme liniştit.
„Adevărul“: Aveţi un mod aparte de a prezenta ştirile.
Christian Sabbagh: Eu nu sunt cititor de prompter, sunt jurnalist, nu sunt robot. Mai râd, mai plâng, am emoţii, mai trag o bâlbă, e firesc. Nu intru în studio cu gândul că vai, dacă mă fac de râs, dacă se întâmplă să cadă prompterul. Fac un comentariu, găsesc eu ceva. Am nişte perle, numai eu ştiu cum le-am dat. (Râde)
Recent, aţi fost implicat într-un conflict la Roma, unde aţi fost atacat de nişte italieni costumaţi în gladiatori. Ce s-a întâmplat, de fapt?
Nu a fost chiar un conflict. Ideea e următoarea, s-a scris permanent în presa italiană că de regulă aceşti gladiatori sunt români, de fapt că toţi cei care practică genul acesta de activităţi sunt români, dar eu ştiam încă din 2012 că sunt italieni get-beget. Întâmplător, pe aceşti domni noi i-am filmat şi în 2012, tot în faţă la Colosseum. E o practică veche acolo. Eram într-un press trip, urma să anunţăm grila de toamnă a postului Kanal D, am vizitat Colosseumul şi am dat de acei domni. Foarte adevărat e că eu şi Mădălin Ionescu am vrut să facem o poză cu ei. Am şi făcut de altfel. Iniţial ne-au cerut 15 euro, pentru că noi am negociat înainte suma. 15 euro nu mi s-a părut o sumă exagerată, mă gândeam la mine şi la Mădălin. După care au plusat, 30 de euro, 50 de euro. Am scos banii din buzunar, 50 de euro, iar el mi-a zis că vrea «one hundred» (imitându-l pe italian – n.red.), ei cereau din ce în ce mai mult. Şi la un moment dat, asta nu ştiu, mie mi-au zis colegii, mi-ar fi luat bani din portofel. Într-adevăr, pe filmare se vede că a băgat mâna şi a tras, dar eu nu pot spune cu certitudine că mi-a luat. Cert este că pusese mâna, oricum ai lua-o, intenţia de furt există, doar că nu pot afirma că mi-au fost luaţi bani pentru că, sincer să fiu, nu îmi număr banii din portofel în general. Ştiu că scosesem de la un bancomat 800 de euro, dar nu i-am mai numărat de când am plecat din România.
Aţi filmat întregul moment. Ce a urmat?
Acest eveniment, odată difuzat, a făcut înconjurul lumii. A ieşit o nebunie întreagă, a fost preluat de toată presa şi de toate televiziunile din Italia şi ceea ce nu au reuşit alţii, am reuşit eu în câteva ore. Chiar mi-a trimis cineva un material din presa italiană în care se spune că «centurionii» au fost interzişi.
Credeţi că la reacţia lor virulentă a contribuit şi faptul că ştiau că au de-a face cu români?
Au reacţionat foarte urât, ne-au insultat, n-am dat toate înjurăturile lor, în primul rând pentru că nu-ţi permite CNA-ul, chit că puteam să invoc orice motiv, dar mai ales pentru că nu vreau să instig. Au vorbit foarte urât la adresa noastră ca români. Eu m-am legitimat, le-am arătat că sunt jurnalist român. Am chemat poliţia, care nu a făcut nimic. A trebuit să depun plângere. Ei sunt în general violenţi, şi în 2012 erau violenţi. Eram perfect conştient că vor reacţiona urât. Infracţionalitatea nu are graniţe, peste tot este aceeaşi, modul de operare este acelaşi oriunde în lumea asta. Metoda de a fura un portofel e aceeaşi, nu contează dacă eşti american, francez sau italian. Aşa şi cu aceşti indivizi.
Am înţeles că a fost demarată şi o anchetă.
Este o anchetă, au fost dezbateri la televizor, până la urmă s-a luat o hotărâre, cel mai probabil politică, prin care s-a decis ca aceşti indivizi să fie interzişi. Nu e nimic organizat nici acolo, eu mă aşteptam să-mi dea o factură, ceva. Când a venit poliţistul mi-a zis: „Care e problema? E o ofertă liberă.“ Ce înseamnă asta? Că toleraţi evaziunea fiscală, într-un loc deosebit de frumos, dacă asta se întâmplă în faţa Colosseumului, gândeşte-te ce se poate întâmpla într-o periferie a Romei.
Rubrica „Sabbagh în acţiune“, din cadrul Ştirilor Kanal D, se transformă în emisiune. Practic, reveniţi pe străzi.
Da, am început filmările. Emisiunea e una de investigaţii, dar domeniul hard al investigaţiilor, în sensul că ne ocupăm de terorism, de operaţiuni sub acoperire, investigaţii proprii, operaţiuni de eliberare sau salvare de oameni din diferite părţi ale globului. În prima emisiune, probabil, o să dezbatem un subiect despre care nu s-a vorbit în România sau a fost tratat la modul general, pentru că nici nu se puteau spune multe lucruri.
Despre ce este vorba?
Capturarea unor locotenenţi ai regelui traficului de arme din lume. Au fost prinşi la Bucureşti într-o operaţiune secretă de amploare ce a avut loc în urmă cu câţiva ani. Pe tema aceasta National Geographic chiar a făcut un documentar, o reconstituire, sigur că nu au pomenit nimic de România, pentru că probabil astea erau coordonatele la vremea respectivă, era o operaţiune secretă în totalitate, au vorbit doar de regele traficului de arme din lume, care a fost prins undeva în Spania, dar operaţiunea a avut loc simultan, în România şi în Spania. În România s-a soldat cu prinderea locotenenţilor, ăştia aveau firme fantomă, conturi bancare ascunse. Erau arabi, chiar palestinieni. Prezentăm lucruri interesante, cum au fost prinşi, cum vine un avion al FBI şi aterizează pe Aeroportul Otopeni şi-i preia, o scrisoare de mulţumire din partea americanilor pentru autorităţile române. S-au întâmplat lucruri, care, după părerea mea, te fascinează. De multe ori ai tendinţa să te întrebi dacă e film de acţiune sau chiar s-a întâmplat cu adevărat. Acesta ar fi unul dintre subiecte, mai avem nişte acţiuni pe linie de anticorupţie. E o meteahnă veche, nu numai la noi, peste tot în lume, ca unii să mai ceară şi bani, a-i prinde nu e foarte uşor, dar a proba e foarte greu. Iar atunci când camera surprinde chestiile astea, eu zic că e o lovitură.
Să o luăm treptat. Cum a fost copilăria în Liban?
Am avut o copilărie frumoasă, provin dintr-o familie de oameni înstăriţi, părinţii m-au răsfăţat, m-au dat la cele mai bune şcoli. La vremea aceea, aveam două opţiuni: fie să studiez în şcoli militare, unde primeşti o educaţie cazonă, fie să ajung în colegiile de preoţi. Şi cum în Liban era război, au ales să mă dea la un colegiu de preoţi, nu la o şcoală militară, unde să mă trezesc că fac practica pe front.
Aşadar, aţi copilărit într-o ţară marcată de ororile războiului. Cum sunt amintirile de atunci?
Într-adevăr, am crescut într-o ţară măcinată de război, doar că războiul pentru mine şi pentru oricare alt libanez devenise un mod de viaţă, nu ne mai speriam. Cad obuze, asta e. Te obişnuieşti. E ca şi cum ai avea o casă lângă o cale ferată, la un moment dat te obişnuieşti cu zgomotul trenului care trece şi zgâlţâie casa, dormi relaxat. Aşa şi cu libanezii, dacă copilăreşti într-o asemenea ţară, nimic nu te mai sperie, intră în firesc.
Cum era copilul Christian?
Am fost cuminte, răsfăţat. Ce puteam eu să fac în Liban? Eram mai mult în colegiul de preoţi, era un fel de internat, unde studiam catehismul, istoria religiilor, literatura franceză, araba am învăţat-o de la vecini, de la prieteni, nu la şcoală.
Spuneaţi că aţi crescut într-o familie înstărită, însă declaraţi la un moment dat că părinţii nu v-au crescut în spiritul banilor.
Într-adevăr, tata era de principiu: «Vrei o ciocolată? Îţi iau eu o ciocolată, nu-ţi dau bani să-ţi iei tu o ciocolată.» Şi întotdeauna avea vorba asta: «Pasărea trebuie să înveţe să zboare cu propriile sale aripi. Şi mi-a prins bine atunci când m-a trimis în România, la finele anului 1986, aveam 15 ani, în perioada aia se băteau şi creştinii între ei, erau puncte fierbinţi pe toată harta Libanului. Au luat această decizie. Puteau să-mi dea de toate. La facultate, de multe ori mă întrebam de ce părinţii nu-mi dădeau bani să vin cu maşina, pentru că aveam atâţia colegi care o făceau, sigur, nu erau cine ştie ce maşini în anii '94-'95, dar unii aveau maşini străine, Mercedesuri, Renault, şi chiar mă întrebam: «ia uite, eu merg cu metroul. »
Cu ce se ocupau părinţii?
Tatăl avea un hotel, dar care a fost ocupat de refugiaţi, mama a avut grijă de el. Mama a decedat când eu eram copil, în '85, şi am trăit doar cu tata şi cu menajerele. (Râde)
Cum s-au cunoscut părinţii?
S-au cunoscut în România, tata era student la facultate în Bucureşti. Ulterior au plecat, încă erau libertăţi în România, după anii '80 a fost mai greu să mai pleci. S-au stabilit în Liban, în '72 m-am născut eu în România, am stat câţiva ani aici, apoi m-au luat cu ei în Liban.
Cum a fost revenirea în România?
A fost un şoc, îmi amintesc şi acum. Oricât de bombardat era Libanul, noaptea erau lumini, în ciuda războiului. Şi-mi amintesc că atunci când am aterizat în România era seară şi vedeam Bucureştiul în beznă, ziceai că zona de război e în România, nu în Liban. Puţine lumini, oamenii erau alftel decât occidentalii, totul era rece, cu nuanţe de gri, cu nuanţe cenuşii chiar. Ăsta a fost tabloul pe care l-am văzut eu din aeroport. Ulterior, oamenii s-au dovedit a fi extraordinari, aveam prieteni, mă duceam la colegi acasă. Culmea, românii erau mai primitori şi mai darnici atunci decât sunt în ziua de azi. Probabil şi sărăcia de acum e un motiv.
Nici atunci nu erau foarte bogaţi, ba din contră.
Da, dar din puţinul lui românul chiar îţi dădea. Marele şoc a fost când m-au trimis să împrumut de la vecini o cană cu ulei, o cană cu zahăr. Mă întrebam uluit: «Cum adică să-i duc eu sau să iau eu de la vecini o cană cu ulei? Ce, nu există ulei, nu există zahăr?» Eram parcă un pic lovit de meteorit. Nu ne lipsea nimic nouă, am trăit într-o familie de poliţişti, şi poliţiştii o duceau bine pe vremea aia. O mare distracţie era să mă duc să iau pâine ce era dată pe cartelă şi să stau la cozile alea. Stăteam de drag la cozi pentru că mă întâlneam cu colegii şi povesteam, era o distracţie pentru mine. Eram uimit, îţi dai seama, ţara mea era bombardată, dar era luminoasă, exista de toate, pe când aici nu găseai zahăr, ulei, pâine se dădea pe cartelă. Eram trei membri în familie, primeam o pâine şi jumătate. Ziceai că România e în război şi nu Libanul.
V-a fost greu să vă acomodaţi?
Mi-a luat ceva până să mă adaptez, pentru că nu înţelegeam. Eram la un liceu industrial, plecam de la ore de catehism şi ajunsesem la organe de maşini. (Râde) Era ceva...Erau nişte materii stranii, cu practică, tot felul de legende cu strungul...dacă îţi prinde mâna, rămâi ciung. Mi-era o frică, când se învârtea strungul, mă duceam cât mai departe.
Spuneaţi că aţi crescut printre poliţişti şi aţi vrut să deveniţi unul. Ce s-a întâmplat?
Iniţial am vrut să devin poliţist, doar că având dublă cetăţenie acest lucru nu se putea după Revoluţie, pentru că trebuia să renunţa la una din cetăţenii şi nimeni nu era dispus; nici tata nu m-ar fi lăsat vreodată. Ca atare, am încercat să găsesc ceva asemănător, am început să fac presă în provincie, după care am plecat corespondent de război, cu o lansare bruscă, apoi am ajuns în televiziune.
Aţi intrat în presă brusc, cu un articol intitulat „Când aburii cafelei valorează câteva miliarde de lei“, ce trata subiectul unei evaziuni fiscale făcute de
câţiva cetăţeni arabi.
În '94, la „Jurnalul Naţional“. Mergeam pe teren şi ştiu că a fost o acţiune a unora de la Garda Financiară şi am zis să aprofundez acel subiect, pentru că aia era o acţiune începută, dar trebuia finalizată. De atunci simţeam eu că e ceva cu iz penal, erau tot felul de activităţi ilegale până la firme fantomă. La „Jurnalul“ se dăduse un anunţ că angajează reporter şi aşa am ajuns acolo. Dan Diaconescu era redactor şef adjunct. (Râde)
La Prima TV cum aţi ajuns?
La Prima TV am fost cunoscut de către producătorul general, George Ortan, care acum e producătorul meu general la emisiunea „Sabbagh în acţiune“. (Râde) Eram corespondent de război în Serbia şi am supravieţuit miraculos. Mă întorceam de pe autostrada Belgrad, însoţeam un convoi umanitar, iar avioanele NATO au avut o misiune de a bombarda o zonă, podul s-a rupt, iar maşina în care mă aflam a planat în aer şi s-a dus până la pilonul celălalt al podului, exact ca în filme. În maşină era cu mine primarul Tudor Pendiuc de la Piteşti care acum e arestat, a avut nasul rupt. Era un Cielo albastru şi avea butelie, dar nu a explodat.
Când eram în Liban trimiteam corespondenţă chiar şi pentru „Evenimentul Zilei“. Eram freelancer, eram tânăr, voiam aventură, nu mă interesa nimic decât să am cât mai multă adrenalină. Pe urmă m-am liniştit, am fost invitat să discut despre acest incident, care fusese şi filmat. Unele întâmplări sunt de domeniul SF-ului, nici nu ştii cum ai supravieţuit, cum ai avut şansa şi încă mai eşti în viaţă.
Au trecut mai bine de cinci ani de la „112 Poliţia în acţiune“. Vi se pare că s-a schimbat ceva?
Multe nu s-au schimbat, doar infractorii au devenit mai puternici, în sensul că mulţi au făcut averi şi au multe libertăţi. E dreptul fiecăruia să trăiască într-o lume liberă, normală, să aibă dreptul la opinie, dar prea multe libertăţi, în cazul unora, la un moment dat, dăunează, pentru că orice democraţie tinde către anarhie. Infractorii au enorm de multe libertăţi. Categoric, poliţia nu devine o instituţie de maici şi măicuţe. Poliţistul a început să se gândească de trei ori înainte de a face pe Jon Whyne. Asta nu-l împiedică să fie un bun poliţist, să aplice legea, să-şi cunoască foarte bine drepturile, să ştie cam care îi sunt limitele şi care sunt limitele celuilalt. Poate că dacă ar exista nişte legi mai dure, zic eu, cum sunt cam oriunde în ţările civilizare, ar fi aplicate cu mai multă fermitate.
Aţi lucrat direct cu poliţiştii. Erau mai mulţi cei care îşi făceau treaba sau mai puţini?
Toţi cei cu care am lucrat sunt nişte oameni admirabili. În primul rând eu căutam nişte vectori de imagine. Ca jurnalist, întotdeauna îţi alegi subiectul şi ai nevoie de un subiect frumos, pentru că tu de fapt vorbeşti despre lupta dintre bine şi rău, iar tu îl cauţi pe cel care consideri că întruchipează binele. Despre oamenii cu care am lucrat şi cu care lucrez nu am decât cuvinte de laudă. Sunt şi oameni care nu-şi fac meseria, dar nu mă interesează. Aia nu-i povestea mea.
Să revenim puţin la misiunile din zonele de conflict. Când aţi avut cea mai puternică senzaţie că nu vă mai întoarceţi acasă?
Am avut-o de două ori. O dată în Libia, o dată în Siria. În 2013, în Libia am fost la un pas de a fi răpiţi, se întâmpla ziua în amiaza mare şi norocul meu a fost că în urmă cu nouă ore îi luasem interviu şefului Serviciului Securităţii Libiene şi i-am invocat numele. Cert este că acel şef, la o lună după ce am plecat din Libia, a reuşit să-l elibereze pe premierul libian care fusese răpit. Îţi dai seama cât de puternic era omul ăla. Ştiu că pe 11 septembrie, ca să vezi ce dată, am aterizat la Tripoli, se uitau ăia ciudat la noi. (Râde) Şi o dată în Siria, eram la un fel de check point, acolo se pot întâmpla nenorocirile, pentru că dacă ei simt ceva în momentul acela, eşti tras pe dreapta şi Dumnezeu cu mila, te mai vezi în cămăşi portocalii, implorând milă.
V-aţi imaginat vreodată în acea postură? Ce aţi face?
Ce să fac, aş fi resemnat, ce aş mai putea să fac. Un om conştient cred că întotdeauna trebuie să se gândească înainte de toate la moarte, să fie pregătit în cazul în care i se întâmplă, nu să pice în genunchi, să se smiorcăie. Decât o viaţă în genunchi, nu e mai bine să mori demn, în picioare? Există riscul. Doar un inconştient ar putea crede că pleacă într-o ţară în care e haos şi să creadă că nu i se poate întâmplă nimic. Trebuie să pui în balanţă orice, chiar şi moartea. De multe ori glumeam cu colegul meu cameraman şi îi spuneam că dacă ne prind ăştia şi vor să ne ia gâtul, eu zic să ne dăm cu ulei, pentru că alunecă uşor lama şi nu o să simţim durerea. O glumă cinică...
Cum vă pregătiţi înainte de aceste misiuni?
Punct ţintit, punct lovit, acţionăm chirurgical. Ideea e să stai cât mai puţin, cu cât stai mai mult cu atât riscul e mai mare. Te-ai dus, ai acţionat, i-ai luat şi ai şi plecat. Dacă stai, atunci cresc riscurile.
Aţi fost vreodată pe punctul de a renunţa? V-a năpădit vreodată teama?
Niciodată. În ultima misiune, am întâlnit un tip care doar asta făcea, se ocupa de lupta împotriva teroriştilor şi mi-a spus: În cazul în care vei fi luat ostatic, nu uita, omul şi focul, omul şi focul, tragi calm şi când vezi că mai sunt 40 şi mai ai un singur glonţ, acela păstrează-l pentru tine.
Care au fost imaginile care v-au marcat?
Imaginile în care nişte oameni disperaţi mi-au mulţumit, când un copil plângea şi-mi mulţumea.
Ce vă motivează să vă puneţi viaţa în pericol. Vorbeam cu un alt corespondent de război şi-mi zicea că e ca o dependenţă, ca un drog.
Mie îmi place, adrenalina pentru mine este gura de oxigen, este aerul pe care îl respir. Eu fără adrenalină aş fi mort. E mai mult decât un drog, e aerul necesar, aerul e vital.
Ce simţiţi când vă întoarceţi acasă dintr-o astfel de misiune?
Am sentimentul datoriei împlinite.
Povestiţi-mi de ultima misiune, din Libia.
Am salvat o familie mixtă, ea româncă, el sirian, cu doi copii, captivă în infernul din Siria. După ce i-am salvat, am fost la ei să vedem ce fac, le-am dus cadouri, alimente, jucării. Tu, ca jurnalist, trebuie să-ţi urmăreşti subiectul şi după. Bine, ţi-ai finalizat acţiunea, dar trebuie să te intereseze ce fac oamenii aceia după. Cu mulţi dintre cei pe care i-am ajutat ţin legătura, vorbim, ne sunăm de sărbători, îi vizitez.
Cum ai privit acum Libanul copilăriei tale?
Am cunoscut Libanul într-o perioadă marcată de război. Oricum, o amintire frumoasă, indiferent că a fost război sau nu, eu am avut o copilărie frumoasă, aşa că m-am întors cu drag în Liban. E schimbat, nici nu-l mai recunoşti. În permanenţă se construieşte câte ceva, înfloreşte în ciuda războiului.
Cel mai fierbinte subiect al zilelor noastre este criza refugiaţilor. De ce parte staţi?
Libanul are vreo patru milioane de locuitori şi sunt aproape 1,5 milioane de refugiaţi acolo, Turcia a primit peste două milioane de refugiaţi, gândeşte-te că ţările astea o duc greu, e război, nimeni nu s-a gândit până acum să facă pace. Iar oamenii ăia nu plecau de bine din ţările lor. Mulţi mi-au zis că „dacă America, Rusia, Franţa nu ar fi intervenit la noi şi ne-ar fi lăsat în pace, nu plecam.“ Eu am o altă abordare în privinţa refugiaţilor, eu mă raportez la drama unor oameni, la copii şi femei. Restul, că zic unii că sunt terorişti, că nu sunt, nu ştiu, eu nu pot să fac astfel de speculaţii, nu-mi permit, nu am astfel de probe. Abordarea mea a fost strict umanitară.
Sorin Mişcoci, după răpirea din Irak, spunea aşa: „Dacă mi-ar cere sfatul un jurnalist care are posibilitatea să meargă într-o zonă de conflict, i-aş spune să nu se ducă. Războiul nu mai e ce a fost.“ Dvs. ce i-aţi spune?
În primul rând Sorin Mişcoci mi-a fost cameraman, a lucrat la „Poliţia în acţiune“ cu mine mult timp. El, săracul, a avut ghinionul să fie răpit şi cred că nici el nu a înţeles mare lucru din răpirea aia. Fireşte că a fost şocat. Şi crede-mă că el ar fi fost primul executat. Vezi tu, şi teroriştii au o psihologie anume, vor să atragă cât mai multă ură posibilă şi să creeze panică şi întotdeauna cel mai slab dintre toţi e primul executat. El ar fi fost primul executat tocmai pentru a arăta lumii cât de răi şi de nenorociţi sunt şi de ce sunt capabili. De unde să ştie el cum e războiul, când a stat la zece metri sub pământ? Îţi spun şi cum stăteau.
Spuneţi-mi.
Eu nu mă refer la prima parte a răpirii, pentru că aia se vedea clar că era o făcătură, doar că în momentul în care s-a mediatizat cazul acesta, nu ştiu dacă îţi mai aminteşti de celebra poză cu unul scund, unul mai înalt, carpeta cu răpirea din Serai, aia era... se vedea clar că nici ăia nu sunt terorişti, era o butaforie. Când a apărut Omar Hayssam, au apărut cei adevăraţi şi i-au luat pe toţi. Din ce mi s-a povestit au fost duşi într-un loc în care erau foarte mulţi ostatici. Era o casă oarecare, cu o toaletă în baie care se desfăcea şi pe nişte scări coborai vreo zece metri, după care urmau nişte tunele, acolo stăteau ei. Deci puteau să vină toate trupele lumii că nu i-ar fi găsit vreodată.
Deci care ar fi sfatul?
Eu i-aş sfătui să nu se ducă, necesită şi o oarecare pregătire. Eu nu aş sfătui pe nimeni să meargă acolo, pentru că dacă nu ai o minimă pregătire, dacă nu cunoşti psihologia acelor oameni, e foarte riscant. Depinde şi cum vorbeşti cu ei şi cum le înfrunţi privirea.
Tocmai pentru că dvs. aţi făcut lucrurile astea, aţi reuşit să vă „câştigaţi“ şi foarte mulţi duşmani.
Lista e lungă şi e în creştere, am reuşit o performanţă de neegalat. Mereu sunt ameninţat, mi-e dor de interlopii din România. (Râde)
După toate câte aţi văzut, cum dormiţi noaptea? Sunteţi liniştit?
Eu sunt împăcat cu mine însumi, dorm liniştit, nu am probleme, până la urmă eu mi-am făcut meseria. Când ai sentimentul datoriei împlinite, dormi foarte relaxat. Mai am somnul agitat, ce-i drept, probabil că mai sunt reminiscenţe, în subconştient realizezi dacă treci prin nişte stări de pericol, treci razant pe lângă moarte, cochetezi cu ea. Eu dorm liniştit.
Deci nu veţi renunţa prea curând la astfel de misiuni?
Doamne, tu ai renunţa la aer? Cum ai trăi?
Se încarcă comentariile...
