Pe mine mă oboseşte numai încercarea de a cuprinde în minte 80 de hectare (cam atât măsoară un teren de golf), iar el deplasează mingi, prin swinguri executate cu diferite crose, pe toată această suprafaţă!

Este un personaj considerat de unii excesiv de voluntar, chiar abuziv, iar de alţii (de mine, de exemplu), un romantic cu iniţiative imposibil de dus la bun sfârşit pe care de fiecare dată le duce la bun sfârşit. El şi nu altcineva ar fi putut conduce în România fantasmagoricul minister al marilor proiecte. Oricum, nu l-am înţeles niciodată cu adevărat. Cunoaşte mii de oameni (printre ei numărându-se cei mai importanţi oameni din România), dar rămâne în esenţă un solitar. Mulţi îl suspectează de combinaţii dubioase (deşi n-au nicio dovadă în acest sens), iar mie mi se pare că îşi trăieşte viaţa ca o aventură, făcând mult bine şi făcând, probabil, şi rău, asemenea tuturor celor care fac mult bine.

O emisiune TV de 6 ore

Ne-am văzut de-a lungul vieţii de numai trei-patru ori. Cu mulţi ani în urmă, „când eram mai tânăr şi la trup curat“, iar Mihai Tatulici, şi mai tânăr, şi la trup şi mai curat (e născut în 1948, nu ca mine, în 1947), am scris în termeni nu prea elogioşi despre un roman al lui, „Salvatorul“. Autorul s-a supărat rău (mi s-a relatat), dar nu mi-a spus nimic în mod direct. Era în 1980. Au trecut anii. S-a prăbuşit regimul comunist, au venit mineriade, s-au schimbat guverne. În 2005 mi-a apărut o carte, „Istoria literaturii române contemporane“, la care lucrasem zece ani (1.200 de pagini format mare, 1.500 de ilustraţii, 2.950 de grame). Imediat a fost atacată furibund de autorii neincluşi în ea şi de criticii literari enervaţi că n-au scris-o ei. Mă aşteptasem să fiu sărbătorit, să se deschidă sticle de şampanie şi să fiu purtat pe braţe de admiratori şi m-am trezit huiduit. Atunci, exact atunci, când mi se părea „că pe cap îmi cade cerul“, a făcut Mihai Tatulici o emisiune la Realitatea TV, de... 6 ore, despre cartea mea. I-a invitat la acea emisiune, intitulată „Alex. Ştefănescu şi personajele sale“, pe cei mai importanţi scriitori prezentaţi în „istorie“. Ce gest magnanim! Cineva, totuşi − şi nu oricine −, m-a sărbătorit!

De ce v-a fost frică de Ceauşescu?

Mihai Tatulici m-a mai ajutat o dată, fără să ştie. Beam o cafea, într-un bufet de la Realitatea TV (devenisem realizatorul emisiunii „Un metru cub de cultură“), înconjurat de tinerii de acolo. Mi-au spus că mă preţuiesc şi mă simpatizează, dar nu-mi găsesc nicio scuză (nici mie şi nici altora de aceea vârstă cu mine) pentru laşitatea de care dădusem dovadă în timpul lui Ceauşescu. De ce am tăcut toţi? De ce n-am ieşit în stradă încă de la primele lui manifestări de dictator şi am aşteptat până în 1989? Mă gândeam ce greu ar fi să-i fac să înţeleagă de ce. Tocmai atunci s-a deschis uşa intempestiv şi a apărut în cadrul ei Mihai Tatulici. Tinerii din jurul meu au zbughit-o ca nişte vrăbii şi s-au ascuns după un cuier. Mihai Tatulici şi-a rotit ochii prin încăpere, m-a salutat şi, negăsind pe cine căuta, s-a retras. I-am întrebat pe tinerii care au revenit, apoi, la masa mea:

− De ce v-aţi ascuns?

− Domnul Tatulici se supără dacă ne vede în timpul programului la bufet.

− Bravo, domnilor, le-am spus, vă e frică de Tatulici şi aţi fi vrut ca mie să nu-mi fi fost frică de Ceauşescu!

Scufundări în trecut

Tot mai des, în ultima vreme, Mihai Tatulici face scufundări în trecut. De curând, i-a apărut o carte de 500 de pagini, „Singur între două veacuri“. E o carte de amintiri, dar ce amintiri! Aproape toate sunt senzaţionale, aducând în prim-plan oameni ultracunoscuţi şi întâmplări ieşite din comun. Mai mult decât orice m-a impresionat povestea dragostei fierbinţi pe care memorialistul de azi i-a inspirat-o cândva, în tinereţe, frumoasei soţii a unui înalt demnitar comunist. (Ioan Groşan a istorisit ceva asemănător într-o carte a sa. O fi acelaşi love story?). Ce film s-ar putea face din acest episod!