INTERVIU Dana Războiu: „Am crescut într-o familie cu multe conflicte, abia aşteptam să plec de acasă“

0
Publicat:
Ultima actualizare:
Dana Războiu speră la o modernizare a sistemului de învăţământ românesc FOTO Arhivă personală Dana Războiu
Dana Războiu speră la o modernizare a sistemului de învăţământ românesc FOTO Arhivă personală Dana Războiu

Dana Războiu (41 de ani) a povestit pentru ziarul „Adevărul“ cum din greutăţile adolescenţei a învăţat lecţii preţioase care au motivat-o să muncească foarte mult, iar eforturile i-au fost răsplătite, devenind una dintre cele mai cunoscute şi apreciate figuri din televiziune. Acum îşi canalizează toată energia pentru a ajuta copiii pasionaţi să-şi găsească un drum, unul pe care ea şi l-a făcut singură.

Dana Războiu vorbeşte cu mândrie despre BRD First Tech Challenge, cel mai mare concurs de robotică din România care are loc în acest weekend la Sala Polivalentă. Organizată de asociaţia pe care o conduce, în competiţie sunt 90 de echipe formate din peste 1200 de elevi, care concurează cu roboţi concepuţi şi construiţi de la zero pentru a ajunge în finala Campionatului Mondial de Robotică din SUA. Cu asta se ocupă acum Dana Războiu - dă ceva înapoi societăţii şi o face ajutând tinerii să-şi urmeze pasiunea, susţinere ce ei i-a lipsit. 

Dana Războiu a crescut într-o familie conflictuală, care şi-a dorit să o vadă doctoriţă şi a fost dezamăgită că a ales psihologia, fascinată fiind de profesorul cool din liceu şi teoriile lui Freud. Anii studenţiei au fost grei, au existat zile în care efectiv nu avea ce să mănânce, d-asta şi urăşte acum conopida - „e simbolul sărăciei pentru mine, al foametei“. Munca a fost cea care a ajutat-o de fiecare dată să se menţină pe linia de plutire. S-a angajat din primul an de facultate la TVR Timişoara, unde a muncit pe brânci pentru a dovedi că merită carte de muncă, la început fiind plătită cât să-şi cumpere eugenii şi Coca-Cola. După şase ani, a fost remarcată de studioul central TVR. Când s-a mutat în Bucureşti a intrat în depresie, nu avea niciun prieten, nu avea bani şi locuia într-un apartament mobilat doar cu un pat. Tot munca i-a fost refugiu. Brusc, ar părea pentru unii, Dana Războiu a devenit cea mai îndrăgită prezentatoare a postului public, iar şifonierul ei s-a umplut de sacouri, ceea ce îşi dorea de când era mică. 

Dana ne-a vorbit şi despre alte episoade dificile din viaţa ei, divorţul de medicul Ovidiu Brânzan, fost ministru al Sănătăţii pe care l-a acuzat de violenţă domestică, dar şi despre problemele medicale ale fiului ei cel mic care au obligat-o să se mute la Viena. Dar să nu credeţi că tot interviul este o înşiruire de evenimente triste, ci mai degrabă nişte lecţii care au transformat-o pe Dana într-o femeie puternică şi fericită în cele mai multe zile. Pentru că aşa e viaţa, ca un grafic de bursă, cu căderi şi ridicări. 

„Adevărul“: Cum ai ajuns să organizezi prima competiţie de robotică din România?

Dana Războiu: Asociaţia „Naţie prin Educaţie“ a adus concursul în România şi totul a pornit de la Victor, copilul meu cel mare, căruia, pe când avea 12 ani, îi căutam un loc în care să-l pot duce să-şi folosească toate abilităţile tehnice. Era foarte pasionat să meşterească, îşi făcea prin cameră diverse instalaţii cu fire şi cabluri, desfăcea maşina de cafea şi o asambla la loc. Mi-am dat seama că are abilităţi tehnice încă de când era foarte micuţ şi i-am căutat un loc în care să-l duc pentru a nu şi le irosi. Am găsit un profesor care făcea robotică într-un garaj din Voluntari. L-am dus o dată acolo şi nu a mai vrut să plece. Ne-am petrecut multe weekend-uri acolo. Era o echipă de copii care făceau roboţi şi mergeau la concursuri prin lume. Şi am ajuns să sponsorizăm echipa aceea, pentru că părinţii nu aveau bani pentru biletele de avion spre Coreea de Sud, Rusia. După aceea m-am gândit ce-ar fi dacă am reuşi să strângem bani de la companii mari şi să formăm mai multe echipe în România. Pentru că probabil, aşa cum copilul meu iubeşte robotica, sunt mulţi copii în ţară care ar face roboţi, dar nu au bani, nu se ocupă nimeni de ei şi construiesc roboţi doar prin casele lor. Aşa am ajuns să-i întreb pe americanii care au dezvoltat acest program de robotică pentru copiii dacă am putea organiza şi în România un astfel de concurs, iar ei ne-au zis că ne dau licenţa dacă reuşim să strângem zece echipe. Am strâns 50 de echipe, ne-am oprit aici pentru că atât ne permitea bugetul de la parteneri foarte importanţi. E destul de costisitoare robotica, dar este mult mai educativă, pentru că îmbină cunoştinţe de matematică, de informatică, copiii trebuie să-şi organizeze echipa şi să facă un mic business, trebuie să-şi facă un logo, să aibă tricouri, să strângă comunitate în jurul lor pe social media. Îi învaţă mult mai mult decât să construiască pur şi simplu un robot. În primul an am avut 54 de echipe, iar anul acesta avem peste 90 de echipe.

Cum aţi strâns aceşti copii?

Am făcut o caravană şi am mers prin ţară. Întâi am sunat la şcoli şi i-am întrebat pe profesori şi directori dacă îi interesează să formeze o echipă de robotică, mulţi au fost foarte deschişi, alţii mai puţin interesaţi. Am mers din oraş în oraş, iniţial, la liceele cele mai bune din ţară. Noi ne propunem să încurajăm robotica în şcolile de stat, avem şi nişte licee private care au intrat în competiţie, dar ele îşi cumpără singure kiturile. Ca să începi să construieşti acest robot ai nevoie de piese, de un starter kit, care nu e suficient, dacă foloseşti doar piesele din acel kit iese un robot, dar nu e performant. Ca să faci mai mult trebuie să gândeşti out of the box, la propriu în acest caz, şi ai nevoie de alte piese. Copiii din echipa originală, în care a fost Victor, făceau aceste piese la strung, de râdeau americanii de ei. Aveau un nene strungar care le făcea piese şi americanii râdeau de ei şi le spuneau: „Nu credem că aţi făcut piesele la strung, noi le facem la imprimante 3D.“ Aşa că noi am cumpărat kitul iniţial şi imprimante 3D pentru toate cele 50 de echipe şi le-am donat şcolilor. E investiţia mediului privat în învăţământul de stat, dacă vrei. Sper ca în viitor să se gândească şi ministerul Educaţiei la acest lucru.

dana razboiu foto arhiva personala

Copiii români au câştigat concursuri de robotică în Canada, Rusia, Coreea de Sud. Au existat reacţii în ţară la nivel înalt?

Reacţia cea mai importantă şi care m-a bucurat cel mai mult a venit de la preşedintele ţării, Klaus Iohannis, care i-a primit pe copii la Cotroceni, i-a felicitat, a fost interesat de roboţi şi de copii în special. I-a încurajat prin simplul fapt că le-a strâns mâna, pentru ei e mare lucru că preşedintele le-a recunoscut performanţa. A fost un lucru foarte bun pentru ei.

Ministerul Educaţiei s-a implicat în vreun fel?

Am cerut ajutor şi ne-au permis accesul în licee. Cam atât. Au existat multe discuţii cu ministerul Educaţiei, eu am bătut multe drumuri până acolo, am făcut şanţ. Ceea ce mi-am dorit eu a fost ca acest concurs să fie recunoscut ca olimpiadă şcolară. Pentru că olimpicii au dreptul să se înscrie la facultăţile de profil fără examen, asta înseamnă mult pentru copii şi e important pentru ţară fiindcă şansele ca aceşti copii să nu plece din România după liceu sunt mai mari. Ceea ce toţi părinţii şi-ar dori, de la tatăl unuia dintre copii a venit această iniţiativă, el ne-a spus: „Uite, munceşte atât de mult, este recunoscut prin premiile pe care le ia peste tot în lume, cu siguranţă l-ar primi în multe facultăţi din lume, dar în ţara lui nimeni nu-i recunoaşte meritele, ministerul Educaţiei nu-i recunoaşte meritele, e ca şi cum n-ar face nimic extraşcolar.“ Cel mai probabil acel copil va pleca, pe când dacă l-ar primi Politehnica s-ar putea gândi să rămână în ţară. N-am reuşit să obţin olimpiadă şcolară.

Ce ţi s-a spus?

Iniţial, ministerul mi-a zis că nu există bani pentru acest concurs, am înţeles şi am propus să fie olimpiadă fără finanţare, am primit multe promisiuni, dar nu s-a materializat nimic.

dana razboiu foto arhiva personala

Vorbeşte-mi puţin despre copiii care construiesc roboţi.

Copiii sunt foarte pasionaţi, mi-au depăşit aşteptările. Sunt şi multe fete, nu mă aşteptam, credeam că doar băieţii vor fi interesaţi. Nu e deloc o joacă pentru ei, e mai mult decât un robot, e vorba de muncă în echipă, despre faptul că fac ceva împreună, sunt până la 15 copii într-o echipă şi fiecare are rolul lui. E un proiect care pleacă de la zero şi tu trebuie să-l creşti şi să-l implementezi. E o modernizare a învăţământului românesc, e ceva ce deocamdată nu este încurajat la şcoală – să acţioneze în echipă. Suntem o ţară în care învăţământul este pur individual, fiecare copil este focusat pe el, pe nişte rezultate, pe nişte note. Anul acesta am început să le predăm cursuri de marketing, să înveţe să-şi strângă singuri fonduri, pentru că mi-am dat seama că ei nu ştiu încă să bată la uşile companiilor şi să obţină sponsorizări. În România, „Naţie prin Educaţie“ le-a pus la dispoziţie absolut tot. În mod normal, concursul acesta e gândit puţin altfel. În SUA, de pildă, nu le asigură nimic, copiii îşi fac singuri rost de bani. E un pas destul de important şi pentru noi. Ăsta este scopul meu în următorii ani: să-i învăţ pe copii cum să convingă companiile să îi sponsorizeze. Astea sunt nişte abilităţi care trebuie dezvoltate şi încurajate în România. Am observat şi ştim cu toţii că în România suntem obişnuiţi să aşteptăm să ni se dea, nu ştim să fim proactivi, să mergem noi să cerem. Am avut şi surprize plăcute, echipa din Sibiu a obţinut sponsorizări peste ce le-am oferit noi. Cei cinci băieţi au mers la o firmă şi au obţinut vreo 3000 de euro, ceea ce e fantastic! În Israel, de exemplu, statul prin minister organizează acest concurs şi plăteşte totul.

Bănuiesc că sunt şi profesori implicaţi.

Sunt foarte muţi, fiecare echipă are cel puţin un mentor, aşa îi numim noi pe profesori. Sunt de regulă profesori de Fizică sau de Informatică. Eu le sunt foarte recunoscătoare pentru că profesorii fac muncă voluntară. Mulţi dintre ei sunt atât de pasionaţi încât nu au mai ieşit la pensie pentru a fi în concurs.

Mergând prin şcolile din ţară şi intrând în contact cu mulţi oameni din sistemul de învăţământ, ce crezi că lipseşte în România la acest capitol?

Ne lipsesc două lucruri esenţiale. Toată lumea ştie că e o lipsă de finanţare în învăţământ, unii spun că de fapt bani există, dar sunt cheltuiţi prost. Nu ştiu exact care e problema banilor, dar dincolo de asta cred că profesorii ar trebui încurajaţi mult mai mult în România, ar trebui preţuiţi, lăudaţi, valorizaţi. Ne-am obişnuit să-i criticăm foarte mult şi să ne plânegm foarte mult de ei, or cred că greşim făcând asta. Nu poţi să progresezi în niciun domeniu dacă îţi lipseşte motivaţia, iar motivaţia nu e dată întotdeauna de bani, mai ales în învăţământ. Cred că rezultatele ar fi mult mai bune în învăţământ dacă românii, conducătorii, politicienii, dacă noi toţi le-am recunoaşte meritele profesoriilor, i-am preţui şi le-am oferi statutul pe care profesorul îl avea în perioada interbelică şi pe care îl are şi acum în alte ţări dezvoltate. Pe de altă parte, învăţământul românesc ar trebui modernizat. Lumea întreagă evoluează într-un ritm alert, iar învăţământul românesc e uşor în urma tehnologiei care s-a dezvoltat fulminant în ultimii zece ani. Există roboţi în toată lumea asta, pentru că a crescut foarte mult capacitatea de înmagazinare a datelor şi de analiză a datelor, se pot dezvolta acei roboţi pe care noi îi vedem în „Star Wars“ şi care zeci de ani au rămas în lumea SF. Acolo lumea aia SF se transformă în realitate, dar învăţământul din România a rămas cumva la materiile de bază. Totul e separat, nu gândim în ansamblu. Se vorbeşte în lume despre educaţia STEM (ştiinţă, tehnologie, inginerie şi matematică), în România nu am auzit să integreze cineva aşa ceva. Asta face concursul de roboţi de fapt, se focusează pe educaţia unitară a acestor domenii şi asta îi lipseşte învăţământului românesc.

Copiii din medii mai puţin favorizate care pleacă la studii în străinătate nu se mai întorc, copiii din familiile care le-au putut oferi o copilărie şi o adolescenţă liniştită se întorc, pentru că au amintiri plăcute de aici, nu fug de România, pentru ei România e un spaţiu prietenos Dana Războiu, preşedinta asociaţiei „Naţie prin Educaţie“

În acest weekend are loc finala la Bucureşti. Ce se întâmplă?

În weekend îi aştept pe toţi cei care vor să vadă ce roboţi au făcut copiii şi cât de pasionaţi sunt la Sala Polivalentă. Pot veni şi bunicii cu nepoţii, e ceva motivaţional pentru cei mici. Am 1200 de copii înscrişi în acest program. Vin toţi împreună cu mentorii lor, vin din toată ţara, 50 de oraşe vor fi reprezentate. Intrarea este liberă sâmbătă şi duminică. Cele 90 de echipe vor concura pe un teren de joc sub forma unui ring de box. Câte patru roboţi intră pe teren, copiii fac alianţe, iar la final vor fi patru echipe câştigătoare care primesc invitaţii la finala de la Detroit. Anul trecut am trimis trei echipe, atât ne-au permis americanii, anul acesta avem o invitaţie în plus.

România e pe locul patru în topul echipelor de robotică din lume.

Da, copiii români sunt foarte buni, trebuie să fie doar organizaţi. Cu foarte multă muncă se obţin rezultate bune. Copiii aceştia îşi folosesc toate weekend-urile pentru această pasiune. Băiatul meu merge la hub-ul de robotică weekend de weekend, destul de des şi în timpul săptămânii, şi stă acolo până mă rog de el să vină acasă. Eu am fost surprinsă de cât de bine au reacţionat copiii. Sunt mulţi ca Victor, copilul meu nu e singur, nu e o excepţie.

Aminteai de copiii care vor să plece din România. Îl vei susţine pe Victor dacă îşi va dori acest lucru?

Eu am observat ceva în jurul meu – copiii din medii mai puţin favorizate care pleacă la studii în străinătate nu se mai întorc, copiii din familiile care le-au putut oferi o copilărie şi o adolescenţă liniştită se întorc. Pentru că au amintiri plăcute de aici, nu fug de ţară, nu fug de România, pentru ei România e un spaţiu prietenos, pentru că au avut experienţe bune în familie şi o viaţă suficient de bună încât să-şi dorească să se întoarcă la ea. Pe strada mea băiatul vecinilor, care a studiat în Marea Britanie, s-a întors acasă, e din nou vecinul meu. Şi am multe astfel de cazuri. Unii dintre ei se angajează în multinaţionale, alţii îşi încep micile lor afaceri. Aşa că nu sunt speriată dacă Victor va vrea să facă o facultate în afara ţării, nu are oricum multe opţiuni, fie face Politehnica în Bucureşti, fie face altă facultate undeva în lume.

dana razboiu si victor fiul ei foto arhiva personala dr

Am vorbit de Victor şi pasiunea lui pentru roboţi, comună cu a altor copii. Tu ce pasiuni aveai când erai copil?

Mie mi-a plăcut psihologia foarte mult şi citeam tot ce prindeam, Freud mai ales. Pe vremea aceea nu puteai găsi multe cărţi de psihanaliză în librării, aşa că îmi petreceam mult timp în Biblioteca Judeţeană din Arad şi-l studiam pe Freud. Aveam carneţel, pix, îmi notam idei, eram absolut fascinată de psihanaliză.

Cum s-a întâmplat să-ţi placă atât de mult?

Datorită profesorului de psihologie din liceu, care era cel mai open-minded dintre toţi. Venea în jeanşi la şcoală, ne înţelegea, ne vorbea ca unor persoane egale, puteam avea un dialog de la suflet la suflet, ca între oameni. Nu ne preda neapărat, nu ne obliga să citim sau să reţinem pe de rost nişte idei şi era evident prietenul nostru şi de la care aveam foarte multe de învăţat pentru că nu ne obliga să facem ceva, era o plăcere şi atunci l-am iubit şi am mers mai departe căutând informaţii la bibliotecă în cărţile lui Freud. Asta ştiu că mi-a plăcut cel mai mult. Nu mi-au plăcut niciodată discotecile, nici nu ştiam să dansez, dar nici nu mi-au plăcut, nu am mers deloc, sunt o adolescentă atipică. Nu ştiu dacă e neapărat bine, aşa sunt eu.

Cum ţi-a fost copilăria?

Eram foarte băieţoasă, jucam fotbal cu băieţii. Am o soră mai mică, dar părinţii şi-au dorit băiat, aşa că în copilărie am preluat eu rolul de băiat. Mi-am petrecut toate vacanţele la bunici, într-un sat dintre Arad şi Oradea, care acum nu mai există. A fost o copilărie ideală, ca a lui Gabriel García Márquez în „Un veac de singurătate“, într-un sat în care ţăranii erau foarte muncitori, îşi munceau pământul, îşi văruiau pomii, aveau o gospodărie bogată pentru că munceau foarte mult, iar eu munceam cot la cot cu ei, lucram în agricultură şi-mi făcea plăcere. Îmi plăcea mai mult să sap grădina decât să spăl vasele. Sora mea era în bucătărie cu bunica, iar eu eram afară, pe câmp, cu bunicul. Mi-a plăcut foarte mult.

„Am rămas un copil naiv“

La şcoală ai fost un elev-model?

Da, o lungă perioadă am avut şi coroniţă. În adolescenţă am început să fiu mai rebelă, eram mare rockeriţă, mergeam în clubul de rock Constructorul din Arad, acolo cânta Kempes şi Cargo. Aveam jeanşi rupţi, eram mare rockeriţă.

Cred că evit subiectul cu tatăl meu, e unul dureros, pentru că l-am pierdut neapucând să-mi dau seama cât de mult îl iubesc. Pentru un copil e greu să aibă un tată atât de riguros şi de strict.

Tatăl a fost absolvent de drept şi spuneai că de la el ai învăţat câteva lecţii preţioase.

Tatăl meu era un om extrem de corect, mama mea spunea că e „prost de corect“. Ce să zic. E bine că era un om corect şi evident că am învăţat de la el nişte valori după care mă ghidez şi acum – adevăr, muncă, seriozitate, integritate, demnitate. Din păcate, lui cred că i-a lipsit adaptarea, era atât de corect încât la un moment dat pur şi simplu a cedat. El a murit făcând un infarct după ce o lungă perioadă a suferit de boli cardiovasculare. Mi-ar fi plăcut să fie un pic mai maleabil în aşa fel încât să trăiască şi acum şi să se bucure de nepoţii lui, pe care nu i-a cunoscut niciodată. Victor cumva îl moşteneşte pe tatăl meu, are aceeaşi seriozitate. Cred că evit subiectul cu tatăl meu, e unul dureros, pentru că l-am pierdut neapucând să-mi dau seama cât de mult îl iubesc. Pentru un copil e greu să aibă un tată atât de riguros şi de strict, iar el a fost un om foarte strict, iar în timpul vieţii lui nu am fost foarte apropiată de el.

Mama cum e?

Mama e o femeie foarte abilă, a făcut două fete şi, în general, mamele de fete sunt nişte femei mai abile, au o putere feminină...mama a ştiut să supravieţuiască după revoluţie şi trăieşte în Arad. Mama mea a lucrat în învăţământ la o şcoală de ambliopi, de nevăzători din Arad. Era un internat de fete. Aşa că am copilărit printre copiii foarte defavorizaţi.

Părinţii te-au susţinut în ceea ce ţi-ai dorit să faci?

În psihologie nu, niciodată. Şi-ar fi dorit să fiu medic şi m-am pregătit pentru medicină, dar în clasa a XII-a m-am răzgândit şi le-am zis că eu vreau să dau la psihologie. Au fost extrem de supăraţi, nu înţelegeau ce e aia psihologie, Ceauşescu a interzis-o ani de zile, iar părinţii mei nu ştiau nimic despre această materie, li se părea ceva...(râde)

Ai copilărit în perioada comunistă într-o familie de oameni citiţi, cum s-ar spune, ţi-au explicat vreodată ce se întâmplă, cine e Ceauşescu?

Nu prea. Eu îmi aduc aminte că nu înţelegam următorul lucru: ştiam din ziare că României îi merge extrem de bine, că în fiecare an avem producţii record, în timp ce în alimentare nu mai găseam nimic şi trebuia să stăm la cozi cu orele ca să cumpărăm ouă şi pui. Şi nu înţelegeam. Orice copil e sincer, noi ne naştem vrând şi dorind să aflăm şi să spunem adevărul, după aceea învăţăm că uneori ne ajută dacă nu-l spunem, iar eu am rămas un copil naiv până în ziua de astăzi şi cred în adevăr. Şi atunci nu înţelegam de ce spunem că îi merge României foarte bine din moment ce noi nu mai găseam de mâncare decât pâine cu muştar. Şi aveam această enigmă pe care nimeni nu reuşea să mi-o elucideze. Nici măcar profesorii, ştiu că la un moment dat am întrebat-o pe profesoara de istorie care a evitat cât de bine a putut un răspuns.

„N-am vrut să învăţ maghiară“

Deci nu ascultaţi pe sub plapumă Radio Europa Liberă.

Eu nu ascultam, cred că le era frică să nu spun. M-au ţinut departe, m-au protejat. Noi mai aveam un noroc în Arad, prindeam televiziunea maghiară, iar tatăl meu ne traducea pentru că el vorbea maghiara perfect, copilărise cu unguri pe stradă. Ne uitam la filme, inclusiv americane, prin asta puteam să vedem mai mult din ce era în lume.

Tu ştii maghiară?

Din păcate nu, n-am vrut să învăţ maghiara, am fost un copil rebel. Tata ne cumpărase Abecedarul în maghiară şi încerca să ne înveţe, dar eu nu am vrut. Înţeleg destul de uşor, am un accent foarte bun, aş putea să citesc eventual, dar nu pot vorbi, din păcate. Îmi place foarte mult limba maghiară, am avut mulţi venici unguri. În Arad noi trăiam foarte uniţi, românii cu maghiarii şi cu sârbii, ne înţelegeam foarte bine, nu au reuşit să ne dezbine, eram vecini buni, eram prieteni buni. Când am lucrat la TVR Timişoara, aveam redacţie în limba maghiară şi redacţie în limba sârbă, eram prieteni foarte buni între noi, nici nu înţelegeam de ce există tensiuni interetnice în alte regiuni ale României, mi-era greu să înţeleg pentru că ungurii erau prietenii mei. Ungurii sunt foarte organizaţi şi foarte uniţi peste tot în lume, am putea învăţa de la ei.

Am fost o familie destul de săracă. La un moment dat chiar am chiulit de la nişte meditaţii ca să-mi cumpăr haine de banii ăia, jeanşi turceşti

Familia ta a avut o situaţie financiară destul de modestă. Ai amintit cândva de o scrisoare pe care ai scris-o pentru a cere o pereche de blugi. Îmi poţi povesti?

Da, am fost o familie destul de săracă. Tatăl meu nu a mai lucrat după Revoluţie, a ieşit la pensie pe caz de boală, aşa că am avut o situaţie financiară foarte precară în adolescenţă, exact atunci când aveam cea mai mare nevoie de bani, pentru că începuse să mă intereseze hainele şi felul în care arătam. Dar efectiv părinţii nu aveau bani, îi dădeau aproape pe toţi pe meditaţiile mele. La un moment dat chiar am chiulit de la nişte meditaţii ca să-mi cumpăr haine de banii ăia, jeanşi turceşti. Într-adevăr, multe ONG-uri din Europa trimiteau ajutoare în România după Revoluţie şi-mi doream atât de tare o pereche de jeanşi încât m-am gândit ce ar fi dacă le-aş scrie o scrisoare să-mi trimită o pereche de jeanşi. Dar mi-a fost atât de ruşine de dorinţa mea şi atât de ruşine să cer ceva încât mi-a luat luni de zile numai ca să scriu scrisoare, pe care n-am mai trimis-o de fapt niciodată, n-am îndrăznit.

Bucuria de a mânca eugenii şi ura faţă de conopidă

Le povesteşti copiilor tăi aceste lucruri?

Absolut, le spun tot timpul pentru că e istoria mea, iar ei trebuie să o ştie. Pentru ei a fost incredibil că eu n-am avut ce să mănânc în studenţie, fizic. Lucram la TVR Timişoara unde în primul an am muncit gratis, apoi mi-au făcut un contract de colaborare şi au început să mă plătească modest, aveam nişte bănuţi cât să-mi cumpăr eugenia şi Coca Cola, ăsta era regimul meu alimentar. Am rămas în continuare cu bucuria de a mânca eugenii, în schimb conopida nu mai vreau să o văd.

De ce?

Pentru că s-a întâmplat o dată să mănânc o săptămână întreagă numai conopidă. Nu mai aveam bani deloc, împrumutasem deja nişte bani pe care urma să-i dau la salariu. Tatăl meu m-a învăţat să nu cheltui niciodată mai mult decât produc şi asta mi-a rămas ca regulă de viaţă. Cu toate astea mă împrumutasem să-mi cumpăr de mâncare şi ştiam că într-o săptămână voi da banii înapoi, însă nu mai puteam să mă împrumut mai departe şi atunci m-am gândit ce e cel mai ieftin să mănânc. Mai aveam puţin ulei acasă şi mi-am dat seama că dacă cumpăr un ou pot face o maioneză şi cu încă o conopidă îmi asigur hrana pentru câteva zile. Era vorba de supravieţuirea fizică. Şi asta am făcut – am cumpărat o conopidă din piaţă, un ou şi mi-am făcut o salată care m-a ţinut aproape o săptămână. Aveam un iubit şi el îmi spunea că pot merge la el să mănânc, ştia cât de greu o duc cu banii. 

Şi ce ai făcut?

Nu am vrut. Ştiam că dacă nu produc, nu pot nici să consum. Când voi produce, voi mânca mai bine. Am stat patru ani în căminele studenţeşti din Timişoara, aşa că ştiu ce înseamnă să nu ai ce mânca. De atunci nu mai mănânc conopidă, e simbolul sărăciei pentru mine, simbolul foametei. Dar mi-a prins foarte bine. Sigur nu aş vrea pentru copiii mei să li se întâmple ce mi s-a întâmplat mie, n-aş vrea să aibă acea tinereţe pe care am avut-o eu, dar nu pot să zic că m-a traumatizat. Am şi acum unele tendinţe de a acumula, am multe obiecte în jur, nu mă pot despărţi de ele, am tendinţa de a strânge, de a avea cât mai mult, cât mai mult, o tendinţă pe care încerc să mi-o înfrânez.

Încă din adolescenţă, fără să ştiu că o să ajung vreodată prezentator de ştiri, mi-am zis: când o să fiu mare voi avea şifonierul plin de sacouri. Asta îmi doream – foarte multe sacouri. Şi am avut prea multe, am avut toate sacourile pe care mi le-am dorit.

Părinţii nu te-au susţinut financiar în perioada studenţiei?

Mă ajutau foarte puţin, nici ei nu prea aveau, sora mea era încă la şcoală. Mama mai îmi trimitea nişte bani, dar erau extrem de puţini. Chiar în perioada cu oul şi conopida îmi trimisese ceva bani, era chiar de ziua mea, cu atât mai dureros, şi mi-a zis: „Vezi că-ţi trimit nişte bani, sunt şi pentru ziua ta, să-ţi cumperi un cadou.“ Or pe mine banii ăia nu mă ajutau nici să supravieţuiesc, dar păi să mai îmi cumpăr şi cadou. În condiţiile în care eram extrem de modestă, nici nu se punea problema să-mi cumpăr haine, mi le luam de la second hand.

I-ai blamat vreodată?

Da, bineînţeles, ca orice adolescent care nu poate să înţeleagă de ce părinţii lui nu-l pot ajuta. Plus că prietena mea cea mai bună provenea dintr-o familie de nomenclaturişti, avea trei maşini, dintre care una străină, părinţii i-au cumpărat un apartament în Timişoara, lângă complexul studenţesc, adică era opusul meu, avea de toate, tot ce-i trebuia şi ea era prietena mea cea mai bună. E în continuare prietena mea cea mai bună.

dana razboiu

Şi totuşi ai ajuns să lucrezi în televiziune şi nu oricum, ci una dintre cele mai cunoscute figuri ale postului public. A fost o dorinţă născută în copilărie?

Îmi aduc aminte că-mi făceam temele la mine în cameră şi în sufragerie era televizorul alb-negru pe Telejurnal şi îi auzeam pe crainici, iar mie mi se păreau foarte importanţi. Plus că prezentatoarele aveau sacouri şi mie mi-au plăcut dintotdeauna sacourile. Încă din adolescenţă, fără să ştiu că o să ajung vreodată prezentator de ştiri, mi-am zis: când o să fiu mare voi avea şifonierul plin de sacouri. Asta îmi doream – foarte multe sacouri. Şi am avut prea multe, am avut toate sacourile pe care mi le-am dorit.

Cum s-a întâmplat să primeşti postul de reporter la TVR Timişoara?

Eram studentă în anul I, tocmai ajunsesem din Arad în Timişoara, şi am văzut într-un ziar un concurs organizat de studioul local TVR. Concursul în sine nu mă interesa, dar premiul era o excursie de patru zile la Viena, pentru mine care ieşisem doar în Ungaria era ceva wow. Şi pentru acel premiul am participat la concurs, l-am câştigat, după care realizatorii programului respectiv mi-au propus să colaborăm pentru că li se părea că sunt suficient de curioasă şi că ştiu să pun întrebări. Era o emisiune de divertisment, după vreo şase luni mi-am dat seama că divertismentul nu e pentru mine, ca profil sunt un om mai serios şi sunt mai interesată de fapte şi de ştiri decât de divertisment. Nu pot să râd la comandă, aşa că am zis că e mai bine să mă duc la biroul de lângă, unde se făceau ştiri şi unde nu era nimic de râs. Şi m-am mutat în biroul de lângă şi am învăţat să fiu reporter de teren. Am fost şase ani reporter la TVR Timişoara, dintre care doi ani am fost pe Justiţie, a fost foarte dur şi mi-a prins foarte bine. Munceam foarte mult, foarte mult, munceam cât trei angajaţi, pentru că doream să fiu remarcată, voiam să-şi dea seama directorul studioului cât de mult muncesc şi că merit să-mi facă o carte de muncă. Aşa că munceam gratis de trei ori mai mult, lucram pentru oricine mă ruga să fac ceva, nu am zis niciodată nu. Eram reporter de noapte, iar ziua montam materialele şi mergeam şi la facultate. Mă trezeam la 6 dimineaţa să-mi fac referatele pentru şcoală, la un moment dat m-au dat afară colegele din cameră, pentru că nu mai suportau să le trezesc. Seara mă culcam prima. Am muncit foarte mult, dar nu-mi pare rău, aveam tot timpul senzaţia că fac ceva mai important, ceva mai mult decât făceau colegele mele. Seara de exemplu făceau discotecă în cameră, puneau muzică, veneau băieţii, viaţă de cămin, iar eu pur şi simplu mă culcam.

Deci nu prea ai trăit viaţa de cămin.

Am trăit viaţa de cămin din alte puncte de vedere, la un moment dat am stat la parter şi mi-au furat borcanele cu mâncare de pe geam. (Râde) Nu am trăit însă distracţia de cămin. De fapt, nu prea m-am distrat în viaţa mea, mă distrez acum mai mult decât în adolescenţă.

Au fost mândri părinţii tăi când te-au văzut la televizor?

Cred că da. Mai trebuie să spun ceva important, eu m-am desprins de părinţi şi de familia de origine. Odată plecată la Timişoara nu prea m-am mai întors în Arad, nu prea am mai ţinut legătura cu ei, vorbeam destul de rar, ceea ce e trist pentru părinţi, pentru că acum sunt şi eu părinte şi-mi dau seama. Însă, pe de altă parte, copiii care realizează ceva în viaţă, copiii de succes nu sunt ăia care stau pe lângă părinţii lor, sunt ăia care se desprind de cuib, care pleacă de acasă, care încearcă teritorii noi, care explorează lumea şi se rup efectiv de părinţi. Eu mi-am dorit foarte mult să plec de acasă, am trăit într-o familie tensionată, cu multe conflicte, cu multe certuri, cu violenţă foarte multă, verbală şi chiar fizică. Mi-am dorit foarte mult să plec de acasă, abia aşteptam să plec de acasă, să merg la facultate, nu mi-am dorit să rămân în acea familie, am fugit de familie. Şi am vrut să fiu pe picioarele mele. Tot timpul mi-am dorit să fiu independentă şi liberă, să nu depind de nimeni.

Consideri că toate aceste greutăţi te-au şi ajutat?

Da, e un lucru bun când poţi să priveşti trecutul şi să-ţi dai seama că durerile şi suferinţele de atunci te-au ajutat să fii omul care eşti azi.

Eu mi-am dorit foarte mult să plec de acasă, am trăit într-o familie tensionată, cu multe conflicte, cu multe certuri, cu violenţă foarte multă, verbală şi chiar fizică. Abia aşteptam să plec de acasă, să merg la facultate, nu mi-am dorit să rămân în acea familie, am fugit de familie. 

Revenind la televiziune, cum a venit propunerea să vii la Bucureşti?

Eram deja de şase ani la TVR Timişoara şi au fost nişte inundaţii cumplite în Banat. Ziua mergeam pe teren, făceam reportaje de la inundaţiile din judeţul Timiş, după care veneam în studiou să-mi fac materialul, îl scriam, îl montam, mă aranjam cât puteam eu, mă machiam şi mă coafam singură de multe ori, şi intram pe post, în direct, pe principalul Jurnal de la TVR. Eram şi prezentator, munceam de dimineaţa până seara, dar m-a ajutat foarte mult, pentru că ştiam exact despre ce vorbesc, nu citeam un text pe care îl scriau alţii. Şi toată săptămâna aia în care am intrat seară de seară se pare că am fost foarte bună, tocmai pentru că vorbeam din experienţa mea, din tot ce vedeam peste zi, iar cei de la Bucureşti mi-au dat telefon şi m-au înntrebat dacă nu vreau să mă mut la studioul central. I-am rugat să-mi dea trei zile să mă gândesc. Nu mi-a fost simplu, pentru că iubitul meu era acolo, iar eu trebuia să mă mut singură în Bucureşti, nu cunoşteam pe nimeni. Dar m-am mutat pentru că mi-am dat seama că era spre binele meu.

A fost grea mutarea?

Foarte, pentru că oraşul era mare, nu aveam niciun prieten, nu cunoşteam pe nimeni şi nu aveam bani. O lună am stat la o prietenă în Drumul Taberei, plângeam ori de câte ori treceam pe lângă localuri unde vedeam fete adunate la masă, care povesteau, râdeau, erau fericite şi se simţeau bine împreună. Eu nu aveam prietene, nu aveam pe nimeni, nu puteam să ies niciunde şi eram foarte singură. TVR mă plătea pe vremea aceea cu o sumă insuficientă pentru chirie, mâncare, transport. Până la urmă am reuşit să-mi închiriez un apartament nemobilat, aveam doar un pat, acolo mâncam, acolo dormeam. Am intrat în depresie, m-am străduit să rămân în Bucureşti, pentru că toată lumea îmi spunea să mă întorc.

Cum ai reuşit să te vindeci de acea depresie de care vorbeai?

Mi-am revenit din depresie prin muncă, petreceam mai mult timp în televiziune şi aveam mai puţin timp liber, pentru că depresia vine când ai timp să te gândeşti. Munca este un antidot al depresiei, face foarte bine să munceşti foarte mult pentru că te sustrage foarte mult de la gânduri. Am rămas în Bucureşti şi am muncit foarte mult, ştiam că e spre binele meu.

Şi a fost. Ai devenit persoană publică şi ai câştigat notorietate. 

Pe care nu mi-am dorit-o neapărat, mi-am dorit foarte mult să fac ştiri, interviuri, să mă conectez cu oamenii, să cunosc tot felul de instituţii, să mă plimb, să fiu agitată. A venit şi notorietatea şi a venit şi îngrădirea libertăţii, pentru că îmi petreceam viaţa într-un studio închis, nu mai aveam contact cu lumea exterioară decât în momentul în care aveam invitaţi în platou. 

A fost greu de gestionat această celebritate?

Nu ştiu dacă a fost greu să o gestionez. Notorietatea te încurcă în momentul în care vrei să divorţezi, pentru că nu mai ai linişte, divorţul oricum vine cu o perioadă grea şi neplăcută, dacă mai eşti şi celebru şi trebuie să vorbeşti despre acest subiect e cumplit.

dana razboiu

Trăieşti fără televiziune acum.

Şi fără televizor. Nu-l mai deschid, îmi iau informaţiile din mediul online. Cel mai dor mi-e de munca de teren, să fiu reporter, să vorbesc cu oameni interesanţi de la care am ce învăţa. Mi-e dor de colegi, de echipă. M-am înţeles bine cu toată lumea.

Mai ai propuneri să revii?

Inclusiv acum câteva zile am primit una, propuneri sunt, dar în general sunt pentru emisiuni de divertisment, ceea ce mă surprinde şi pe mine. Eu le mulţumesc că se gândesc la mine, deocamdată sunt într-o pauză. Nu o să spun că niciodată nu o să mai fac televiziune, dar momentan mi-e bine aşa. Dacă lucrezi la ştiri acumulezi foarte multe traume, pentru că te marchează traumele oamenilor despre care afli şi pe care le prezinţi. Plus că munca unui prezentator de ştiri nu este numai să citească nişte cuvinte scrise de alţii, eu trebuia să fiu mereu la curent cu tot ce se întâmpla. Toate nenorocirile te marchează, le aduni undeva acolo, trebuie să fii un om foarte puternic pentru a-ţi putea continua viaţa după. Să citeşti toată ziua informaţii despre o femeie violată de şapte bărbaţi nu e simplu, una e să auzi ştirea şi alta e să citeşti zeci de articole pe tema asta. E o viaţă încărcată de foarte mult negativism, suferinţă, nenorocire, tragedie. Acum viaţa mea e mai senină, mă ocup de educaţie, de copii, îmi iau foarte multă energie de la copii. Mi se pare că e şi o viasţă mai folositoare, mi se pare că dau ceva înapoi societăţii în care am crescut. Aveam de multe ori dilema asta şi mă chinuia întrebarea: ce dau eu înapoi societăţii? Pentru că eu acum am o viaţă destul de bună, nu pot să mă plâng, am o viaţă opusă adolescenţei şi studenţiei pline de lipsuri. Până acum doi ani îmi tot puneam această întrebare, pentru că tot ce am făcut eu în cariera mea au fost vorbe, vorbe, vorbe care s-au dus. Sigur că e important să informezi oamenii despre ce se întâmplă în jurul lor, dar simţeam că nu a rămas nimic concret, nu am construit nimic, şi mă gândeam cu ce ajut eu societatea? Şi nu găseam răspuns la întrebarea asta, iar acum am răspunsul.

Te-ai mutat în Viena tocmai pentru că sistemul sanitar, parte a societăţii, nu a putut face nimic pentru tine şi copilul tău.

Da, pentru că nu am găsit în România serviciile medicale de care aveam neapărat nevoie pentru copil, care s-a născut cu o malformaţie congenitală la inimă.

Ai fost furioasă atunci, nu voiai să mai revii în ţară.

Da, am fost foarte supărată. Ce pot să zic ca o mamă păţită, e trist, pentru că românii contribuie la sistemul sanitar. Trist pentru mine este faptul că se poate face medicină şi sistemul medical poate funcţiona în sectorul privat, iar în cel de stat funcţionează şchiopătând şi nu înţeleg de ce. Ceva îmi scapă, dar nu sunt specialist în domeniul medical, aşa că îi las pe alţii să îşi dea cu părerea. Însă când e vorba de o chestiune de viaţă şi de moarte şi e vorba de copilul tău orice om devine animal, nu mai contează nimic altceva şi te duci oriunde ţi-e mai bine.

Ai plecat cu gândul de a vă stabili acolo. De ce te-ai întors?

Ne-am şi închiriat o casă pe trei ani, iar acolo nu se pot anula contractele ca la noi. Am plătit trei ani şi nu am stat atât. Din două motive: eu nu mi-am găsit locul acolo. Eu lucrez de la 19 ani şi sunt obişnuită să fiu foarte activă, iar munca în TV înseamnă multă adrenalină, foarte mult stres, cu care eu mă obişnuisem şi mi-au lipsit. M-am trezit dintr-odată stay at home mom (casnică - trad.), ieşeam cu copiii în parc şi cam atât, nu ştiam ce altceva să mai fac. În TV nu aveam cum să lucrez şi nu-mi găseam locul. Apoi, copilul meu cel mare terminase clasa I în România, dar în sistem britanic, iar acolo nu există şcoală britanică şi ar fi însemnat să intre din nou în clasa I, să repete practic clasa, iar copilul nu a vrut deloc să fie din nou clasa I, a plâns până mi-a sfâşiat sufletul, voia înapoi la şcoala lui, la colegii lui. Factorii aceştia m-au determinat să mă întorc.

M-am prefăcut că mi-e bine şi că sunt puternică până am ajuns să fiu aşa. „Fake it till you make it“ la mine a funcţionat perfect. Eram în continuare prezentatoarea TVR-ului, nu conta că am plâns toată ziua, eu seara trebuia să fiu zâmbitoare, senină, puternică şi m-am prefăcut atât de bine încât îmi ieşeau foarte bine jurnalele.

Şi o ultimă întrebare, ce părere ai despre statutul femeii în societatea românească?

E o întrebare grea, mă gândesc foarte mult la ea, când sunt mai optimistă, când sunt mai pesimistă. Trebuie să ne gândim că trăim în sudul Europei, că suntem latini şi avem această cultură diferită de cea din centrul şi nordul Europei. Eu cred că femeile au mult mai multă putere în ţările nordice şi mai puţină putere în ţările sudice şi chiar mai puţină în România. Ce e trist pentru mine e să văd cum România se transformă încet-încet într-o ţară a tursimului sexual, este ceva ce mă revoltă, pentru că am fost în tinereţea mea în Thailanda, unde nu cred că voi mai ajunge pentru că nu mi-a plăcut, unde femeia e redusă la cea mai joasă treaptă pe care ea poate trăi. Şi Bucureştiul a devenit un oraş cu atât de multe chat roomuri şi saloane de masaj erotic încât mi-e ruşine de oraşul ăsta. Asta înseamnă că femeia nu are putere, pentru că o societate în care femeia e puternică e cea în care noi nu trebuie să le facem pe plac bărbaţilor, nu trebuie să fim la dispoziţia lor şi cu cât e mai săracă societatea, cu atâta femeia e mai lipsită de putere.

Pe de altă parte, stigmatizarea e atât de mare încât femeile nu pot vorbi public şi deschis despre anumite lucruri, se tem să ceară ajutorul.

Eu am divorţat acum mulţi ani şi atunci am vorbit, am dat interviuri. Eram atât de supărată şi de revoltată încât nu mi-a mai păsat de imaginea mea şi de faptul că poate nu dă bine. Atunci am fost la poliţie, am făcut plângere, acum, privind în urmă, mă gândesc cât curaj am avut totuşi, pentru că primul meu soţ era politician, fusese ministru, era susţinut de partidul lui. Atunci mă sunau oameni de la partid, o femeie se ocupa de imaginea partidului şi m-a sunat să mă convingă să-mi retrag plângerea şi, când a văzut că nu mă convinge, să mă ameninţe. Adică tocmai o femeie.

Ţi-a părut rău că ai ales acea cale?

Nu mi-a părut rău pentru că nu aş fi putut să fac altfel, nu am văzut altă cale. Uitându-mă înapoi cred că am avut mult curaj, atunci nu mi se părea aşa, mi se părea că era normal să fac ce am făcut şi să spun ce am spus.

Ai fost judecată?

Da, foarte mult. M-au judecat inclusiv vecinii mei. „Nu ar fi trebuit să mergi la poliţie, nu ar fi trebuit să vorbeşti public, ar fi trebuit să vii la mine, să vorbeşti cu mine“, asta tot o doamnă mi-a zis.

Şi asta ţinând cont că eşti persoană publică şi ai şi foarte mulţi oameni care te apreciază şi te susţin, dar dacă nu gândim la o femeie simplă, probabil e chiar mai dificil să facă acest pas.

E incomparabil mai greu. Nu prea ne susţinem între noi, mi-ar plăcea să fim mai feministe cu toatele, să ne ajutăm mai mult, să ne susţinem mai mult, să ne încurajăm mai mult. Eu ca femeie trebuie să înţeleg femeile. Am avut multe femei care nu mă cunoşteau, femei importante, celebre în România, care mi-au scris şi mi-au zis că mă pot ajuta dacă am nevoie.

Agresiunea a fost un incident izolat?

Nu, nu a fost un incident izolat, a fost picătura care a umplut paharul. Mi-a fost foarte greu. Când eşti pus în situaţii extreme reacţionezi într-un anume fel, dar abia după ce trec şi te calmezi realizezi cum ai reacţionat de fapt. Eu am reacţionat foarte bine.

Ce te-a salvat?

M-am prefăcut. M-am prefăcut că mi-e bine, m-am prefăcut că sunt puternică până am ajuns să fiu aşa.  „Fake it ‘till you make it“ la mine a funcţionat perfect. Eram în continuare prezentatoarea TVR-ului, nu conta că am plâns toată ziua, eu seara trebuia să fiu fresh, zâmbitoare, senină, puternică şi m-am prefăcut atât de bine încât îmi ieşeau foarte bine jurnalele. Îmi intram într-un rol al femeii puternice, învingătoare şi asta m-a ţinut, trebuia să muncesc şi trebuia să-mi fac bine treaba, nu aveam timp de plâns. Plângeam seara când ajungeam acasă. Plus că aveam un copil mic, nu avea nici măcar doi ani, şi trebuia să fiu mamă pentru el. La un moment dat nu am mai putut, acasă fiind singură cu copilul, te prefaci, te prefaci, dar la un moment dat nu mai poţi. Atunci am sunat-o pe mama şi am rugat-o să vină să mă ajute. Nu prea a vrut, când e un scandal, de regulă oamenii stau de-o parte, am înţeles-o şi pe ea într-un fel, dar i-am zis: trebuie musai să vii pentru că efectiv nu mai fac faţă, copilul îmi vede toată tristeţea şi toată supărarea şi nu e normal.

Acum ţi-ai găsit liniştea, te consideri un om fericit?

În cele mai multe momente da. Şi am mai descoperit ceva, pe măsură ce trece vremea şi sunt din ce în cea mai experimentată, fericirea nu ţine de ceilalţi oameni, nu are legătură cu ce ni se întâmplă în exterior, are legătură cu mine şi cu decizia mea de a fi fericită. Eu mă trezesc în fiecare dimineaţă şi mă gândesc oare ce oameni interesanţi voi cunoaşte astăzi. Şi asta mă face atât de bucuroasă, îmi luminează ziua. Mi se întâmplă lucruri bune şi mici miracole, coincidenţe din astea care sunt fanatastice, uluitoare, trebuie doar să crezi  în ele. Sigur că am şi eu momente în care uit că fericirea ţine de mine. De multe ori când sunt nefericită, în mijlocul nefericirii mele mă forţez să-mi pun o întrebare: de ce vreau acum să fiu nefericită? De când mi-am schimbat filosofia mea de viaţă încep cumva să-mi împrăştii pozitivismul în jur.

Ai făcut pace cu trecutul?

Da, sunt împăcată cu trecutul. Mai nou mă ocup şi de investiţii financiare, sunt un investitor din ce în ce mai experimentat la bursă şi studiez graficele companiilor şi mi-am dat seama că toată viaţa e ca un grafic de bursă. Important e să creşti, te înşeli dacă îţi imaginezi că poţi fi fericit ca o linie continuă care se duce în sus şi e dreaptă şi poţi fi tot timpul fericit şi fără să ai şi căderi şi pante descendente. Nu există aşa ceva. Să fii fericit înseamnă să fii preponderent fericit, iar când eşti nefericit să ştii că nu rămâi acolo, în punctul ăla de joasă energie, ci că la un moment dat vei urca şi vei fi din nou fericit. Aşa e viaţa în general, ca un grafic de bursă.

Aşa sunt relaţiile, aşa sunt iubirile, aşa sunt stările sufleteşti ale unui om, dar ele nu sunt definitive, emoţiile vin şi trec. Şi e firesc să ni le dorim pe cele bune pentru totdeauna, iar pe cele negative să le vrem dispărute. E firesc să-mi doresc să nu fiu niciodată supărată, să nu fiu nicidoată furioasă, să nu fiu niciodată tristă, dar dacă ne dăm seama că tristeţea, supărarea, furia vin şi trec, efectiv ca un val al mării, ne va fi mult mai simplu. Sunt furioasă acum, dar nu voi rămâne aşa, îmi va trece, nu trebuie să acţionez acum sub impulsul furiei.

O descoperire recentă a mea: vin dintr-o familie destul de problematică, toată viaţa am încercat să compensez lipsurile materiale, lipsurile afective, m-am simţit un copil nedorit, neiubit, mi s-a şi spus că sunt un copil nedorit şi că a fost o întâmplare, că au încercat să scape de mine, toate aceste traume am încercat să le rezolv pe parcursul vieţii, să le compensez.

Şi le-ai rezolvat?

Da, le consider rezolvate. Dar, deşi sunt rezolvate, în momentele în care nu-mi merge aşa de bine acele traume revin, apar iar în viaţa mea şi pe mine asta mă speria, mă gândeam că înseamnă că nu le-am rezolvat. Şi recent am descoperit într-o carte a lui Irvin Yalom, „Privind soarele în faţă“, că e firesc ca atunci când ai un eşec traumele din urmă şi problemele rezolvate cândva să-ţi vină toate înapoi în viaţă şi să te simţi foarte dezamăgit. Asta nu înseamnă că nu le-ai rezolvat, ci că în momentul în care vei creşte din nou şi când îţi vei reveni din insuccesul respectiv şi din trauma provocată de el îţi vei da seama că într-adevăr problemele din urmă sunt bifate ca rezolvate, dar ele se întorc mereu şi mereu când ne este rău, când suntem jos şi că e normal să fie aşa şi că nu trebuie să ne speriem. Nu ştiu dacă face sens, s-ar putea ca eu să explic ceva mai prost ca Yalom.

Vedete



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite