Starea de blocaj

Prima zi de şcoală a adus în prim plan, pe lângă alte neajunsuri, incapacitatea sistemului de învăţământ românesc. FOTO Mediafax

De câteva ori pe an, îndeosebi cu ocazia examenelor naţionale, fie ele ale elevilor ori ale profesorilor, constatăm revoltaţi degringolada în care se află învăţământul românesc de toate gradele.

De fiecare dată, în preajma lui 15 septembrie, ziua revenirii la şcoală a celor ce studiază în învăţământul preuniversitar, ori a lui 1 octombrie, când se reiau cursurile în învăţământul superior, redescoperim starea deplorabilă a spaţiilor de învăţământ, întârzierea ori inexistenţa operaţiunilor de renovare şi igienizare, tot mai slaba dotare a şcolilor şi universităţilor, creşterea decalajului dintre nivelul la care se află şcoala ori o universitate românească şi cele din alte ţări ale Uniunii Europene.

Cu aceste prilejuri pe care tradiţia le impune a fi festive, părinţii se plâng că iar au fost chemaţi şi solicitaţi să contribuie cu bani ori cu numeroase ore de muncă la operaţiunea a cărei menire e aceea de a face cât de cât atractive sălile de clasă. Asta în pofida faptului că învăţământul e declarat a fi în continuare gratuit. Mulţi, tot mai mulţi profesori, chiar dintre aceia ce şi-au dovedit competenţa prin anii îndelungaţi petrecuţi la catedră, constată că la şcolile unde au lucrat nu prea mai sunt suficiente ore pentru a li se asigura norma didactică, prevăzută de reglementările legale în vigoare din cauza scăderii alarmante a populaţiei şcolare şi că, în consecinţă, sunt ameninţaţi de spectrul şomajului. Absolvenţii de dată recentă ai instituţiilor de învăţământ superior care şi-ar dori să îmbrăţişeze o carieră didactică şi care au obţinut note mari la Definitivat ori la Examenul de titularizare nu prea mai au unde să o facă din cauza numărului tot mai mic de posturi declarate vacante de Minister ori de inspectoratele şcolare. Salariile deloc atractive din învăţământ, dificultăţile navetei, nesiguranţa decontării costurilor acesteia îi determină pe unii dintre aceşti tineri absolvenţi fie să viseze la emigrare, fie să se angajeze în slujbe net inferioare calificării lor.

Confruntate cu scăderea drastică a numărului de aspiranţi la studenţie, cu probleme financiare tot mai presante, universităţile mimează admiteri, nu mai fac angajări, nu mai scot la concurs posturi, nu îşi mai împrospătează personalul didactic. Conduse adesea de personaje dornice de căpătuială, care interpretează după bunul plac principiul autonomiei universitare siluite în folos propriu, în aşa fel încât să le asigure venituri fabuloase, chiar dacă pentru aceasta se măresc arbitrar normele didactice ale celorlaltor cadre didactice, se ciuntesc periodic planurile de învăţământ, nu se mai investeşte în dotări, se fac drastice şi umilitoare economii la consumabile şi rechizite ori se contractează nechibzuite împrumuturi bancare, cele mai multe instituţii de învăţământ superior din România au devenit spaţii închise, sufocante, în care doar se mimează învăţământul, cercetarea, competenţa.

Nu e de mirare că exact acele universităţi, cele mai multe private, dar şi de stat, zguduite de scandaluri de corupţie şi de plagiat, care figurează la coada clasamentelor şi ierarhizărilor cât de cât cinstit realizate au salutat energic şi cu entuziasme deplasate recentele noi modificări ale Legii Învăţământului. Îndeosebi acele modificări ce permit organizarea aşa-ziselor colegii înfiinţate în principal pentru uzul tinerilor ce nu au fost capabili să treacă examenul de Bacalaureat, dar ai căror bani sunt buni pentru a le salva de la faliment şi a asigura în continuare salarii nesimţite cadrelor de conducere, bacalaureatul cu repetiţie, eternizarea în funcţia de decan ori de rector ş.a.m.d.

Nu cred că exagerez cu nimic când afirm, după o experienţă didactică de 33 de ani, că în anul de graţie 2014, în mult prea multe privinţe starea de blocaj în care se află învăţământul românesc de toate gradele e comparabilă cu aceea de dinainte de decembrie 1989. Guvernul nu e, de fel, dispus să cheltuiască pentru educaţie şi an de an calcă în picioare prevederea legală ce l-ar obliga să aloce acesteia 6% din PIB. Parlamentul îi face jocul, Opoziţia doar jucându-se de-a protestul atunci când i se cere să voteze un procent net inferior celui stipulat de lege. Conducerea însăşi a Ministerului Educaţiei este asigurată de personaje de slabă calitate, de indivizi a căror mentalitate, conduită, pregătire, capacitate de înţelegere a problemelor reale ale şcolilor, liceelor, universităţilor şi cercetării sunt comparabile cu cele ale Suzanei Gâdea sau Aneta Spornic.

Bunăoară, atât dl. Remus Pricopie cât şi dl. Mihnea Costoiu, cel de-al doilea ministru fără doctorat al Cercetării, s-au dovedit a fi, în cei aproape doi ani de când conduc şcoala românească, nişte simpli activişti de partid, funcţionari didactici fără viziune şi personalitate, precari cunoscători ai limbii române. Scandalul fără precedent al lipsei abecedarelor în prima zi de şcoală a evidenţiat nu doar absenţa abilităţilor manageriale ale d-lui Pricopie, nu numai revolta de formă a premierului Victor Ponta, nu doar inerţia liderilor sindicali odinioară foarte vocali, acum aproape în totalitate pesedizaţi, ci realitatea blocajului despre care vorbeam mai sus.

Şi chiar dacă săptămâna de abia începută va aduce cu sine demisia ori demiterea d-lui Remus Pricopie şi înlocuirea sa, cum se zvoneşte, cu dl. Mihnea Costoiu, operaţiune ce nu poate să nu te ducă cu gândul decât la substituirea lui Tanda cu Manda, înămolirea nu va fi depăşită. Cauzele dezastrului din învăţământ sunt cu mult mai grave şi mai profunde decât inadecvarea unei anumite persoane la cerinţele unui post superior dobândit în exclusivitate pe criterii politice. Ele trebuie căutate în istoricul celor 25 de ani de reforme începute, abandonate, avortate, ratate ale şcolii româneşti.