Gânduri despre reformarea educaţiei... în şapte trepte!
0
În contextul societăţii cunoaşterii, al erei tehnologice în care informaţia este la un click distanţă de fiecare dintre noi, profesorul trebuie înţeleagă că, în şcoală, el trebuie, în primul rând, să facă educaţie şi apoi să transmită cunoştinţe.
Am citit recent interviul pe care, cu generozitate, dl. Julian Hingley l-a acordat ziarului Adevărul şi m-am bucurat că o altă voce, autorizată profesional de experienţa în sistemul britanic, dar şi în cel românesc, aduce în discuţie problemele dureroase ale educaţiei din ţara noastră. Domnia sa identifică patru aspecte importante care ar trebui să stea la baza oricărui demers de reformare a sistemului din România: reconfigurarea curriculumului, formarea profesorilor, regândirea infrastructurii şcolare şi alocările bugetare pentru educaţie. Pornind de la analiza sa, aş dori să fac un pas mai departe, raportându-mă în manieră critică şi obiectivă la nevoile sistemului educaţional românesc, privind de data aceasta prin lentilele profesorului, parintelui şi, de ce nu, ale cetăţeanului care trăieşte în această ţară.
Mai întâi, este important să conştientizăm că schimbarea sistemului educaţional românesc nu vine de la sine, ci trebuie să fie rezultatul unui efort colectiv al experţilor din domeniu, pe de o parte, şi al benefiarilor, pe de altă parte, care să genereze o strategie pe termen lung (10-15 ani) cu privire la educaţie. Înainte de a ne gândi la orice demers strategic pentru educaţie, trebuie să ştim unde suntem. Altfel spus, să conştientizăm, să cunoaştem şi să ne asumăm problemele reale ale sistemului educaţional românesc. Din Raportul Comisiei Miclea (2006), realizat pe baza datelor extrase din documentele naţionale şi internaţionale, reiese că sistemul educaţional românesc este: inechitabil, ineficient, nerelevant şi lipsit de calitate. Nu intru în detalierea acestor aspecte, documentul poate fi uşor consultat şi oferă o radiografie obiectivă a sistemului românesc de educaţie. Apoi, este necesar să ştim/decidem în ce societate trăim sau dorim să trăim. Astfel, o strategie trebuie să se structureze pe câteva dimensiuni precum:
· Configuraţia sistemului educaţional în ceea ce priveşte ciclurile de învăţământ, anii de studiu, achiziţiile ce vor fi dobândite în fiecare dintre ele;
· Profilul absolventului de învăţământ obligatoriu pe care sistemul îl formează în anii de şcoală, adică ce competenţe trebuie să aibă un tânâr la finalul educaţiei obligatorii pentru ca el să poată avea succes în viaţa pe care o va trăi după ce termină şcoala;
· Curriculumul naţional de care avem nevoie pentru ca profilul respectiv, definit în termeni de competenţe şi cunoaştere, să fie realizat precizând care sunt disciplinele şi conţinuturile care conduc către acel profil;
· Planul cadru pentru fiecare ciclu şi clasă de studiu, care trebuie să cuprindă numărul de ore pentru fiecare disciplină pe toată perioada şcolarităţii, dar şi numărul de ore alocate curriculumului la decizia şcolii;
· Resursele necesare implementării strategiei: umane, materiale, financiare, tehnologice;
· Modul în care vor fi conduse/gestionate unităţile de învăţământ, adică managementul sistemului, indicând instituţiile care se ocupă de diferitele aspecte, cu precizarea atribuţiilor fiecăreia (minister, agenţii, inspectorate, centre de formare, şcoli, universităţi).
În al doilea rând, opţiunea mea pentru orice demers strategic trebuie să includă descentralizarea sistemului ca o modalitate de îmbunătăţire şi creştere a calităţii acestuia şi nu ca un scop în sine. Astfel, descentralizarea trebuie să fie tridimensională:
· Descentralizarea curriculară – şcoala trebuie să-şi asume proiectarea curriculară în funcţie de nevoile elevilor şi contextul socio-cultural în care se află;
· Descentralizarea în domeniul resursei umane – angajarea profesorilor şi a directorului să fie realizată la nivelul şcolii;
· Descentralizarea financiară – alocările de fonduri trebuie să se realizeze după principiul „finanţarea urmează elevul”.
În al treilea rând, formarea iniţială şi continuă a profesorilor trebuie să ia în consideraţie următoarele aspecte:
· Realizarea unui studiu la nivel naţional cu privire la nevoile reale de formare ale profesorilor prin raportarea, în egală măsură, la pregătirea de specialitate, dar şi în domeniul ştiinţelor educaţiei. Profesorii români, din nefericire, nu conştientizează şi nu pun accent pe formarea lor în domeniul psiho-pedagogic. Ei trebuie să înţeleagă şi să-şi asume, înainte de toate, rolul de profesori de „educaţie”, îmi place să spun, şi apoi faptul că sunt profesori de diferite discipline. Aşadar, formarea în domeniul pedagogiei şi psihologiei trebuie să devină o prioritate în educaţia lor universitară.
· Propunerea unei strategii de dezvoltare profesională pe termen mediu şi lung plecând de la formarea iniţială, în universităţi şi continuând cu programele de formare pentru cadre didactice. La nivel universitar, viitorii profesori trebuie să studieze ştiinţele educaţiei, limba română şi literaţia, indiferent de specializare. În contextul societăţii cunoaşterii, al erei tehnologice, în care informaţia este la un click distanţă de fiecare dintre noi, profesorul trebuie înţeleagă că, în şcoală, el trebuie, în primul rând, să facă educaţie şi apoi să transmită cunoştinţe. Cum poţi face acest lucru dacă tu, profesor, ai o pregătire insuficientă sau inexistentă în domeniul ştiinţelor educaţiei? Răspunsul e simplu: nu poţi face acest lucru! Apoi, toţi profesorii, indiferent de disciplină, trebuie să predea pentru ca elevii să înţeleagă şi să înveţe. Ei trebuie să participe la cursuri de literaţie, să înveţe strategiile de predare care conduc la învăţare, să predea vocabularul şi să-şi măsoare calitatea predării prin prisma a ceea ce elevii au învăţat. Studiile lui John Hattie cu privire la învăţarea vizibilă trebuie cunoscute de către fiecare profesor care intră la clasă! De asemenea, este foarte important ca toţi profesorii să cunoască şi să utilizeze corect limba română. La toate acestea aş mai adăuga nevoia de cunoaştere a tehnologiilor IT şi de comunicare în limba engleză. Nu poţi fi parte a UE şi să nu fii un comunicator fluent în limba în care se scrie şi se vorbeşte pe întregul glob. Aşadar, este important să regândim toată formarea iniţială a profesorilor pentru ca aceştia să poată înţelege curriculumul nou despre care vorbeşte domnul Hingley în interviul său. Legat de formarea continuă, trebuie să existe o abordare unitară, la nivel naţional, care să susţină strategia despre care vorbeam mai sus.
· Formarea profesorilor trebuie să fie obligatoriu inclusă în programul de lucru al acestora. Altfel spus, în norma lor trebuie să fie existe un anumit număr de ore de formare obligatorie ale cărei efecte trebuie urmărite la clasă. Ma refer la faptul că ceea ce profesorii învaţă trebuie să se regăsească în practica lor, adică în ceea ce elevii învaţă. Participarea la sute de ore de formare care nu produce efecte în clasă este o pierdere de timp, bani şi energie!
În al patrulea rând, orice demers strategic de reformare reală a sistemului românesc de educaţie trebuie să cuprindă profesionalizarea funcţiei de director. Nu poţi conduce o instituţie de educaţie fără cunoştinţe solide şi competenţe de management educaţional. Când spun acest lucru, nu mă refer doar la managementul clasei de elevi sau al curriculumului, ci mă refer la managementul strategic, managementul resurselor umane, managementul proiectelor, managementul conflictelor, managementul financiar, managementul cunoaşterii, marketing educaţional, leadership etc. Toate aceste discipline nu pot fi abordate în cadrul unor programe de formare oferite de instituţii fantomă cu formatori a căror pregătire este cel puţin îndoielnică... Este important şi urgent să avem la nivel naţional un institut de pregătire a managerilor educaţionali, pregătire care trebuie să cuprindă un minimum de cunoştinţe şi competenţe necesare directorului de şcoală din mileniul al III-lea, fie ea şi din România... Simpla înscriere într-un aşa numit Corp Naţional al Experţilor în Management Educaţional (realizată pe baza dosarelor pline de certificate şi diplome a căror valoare este negată de realitatea şcolilor noastre) nu îi face pe directori competenţi în munca lor. La fel cum calitatea educaţiei nu va depăşi calitatea profesorilor, nici şcolile nu vor fi mai bune decât managementul lor.
În al cincilea rând, este necesară regândirea modului în care sunt recrutaţi viitorii profesori. La acest moment, cu toată tristeţea, trebuie să recunoaştem că cei mai slabi absolvenţi de liceu se înscriu la facultăţi care îi vor forma ca viitori profesori. În Coreea de Sud, primii 5% absolvenţi de liceu se îndreaptă către facultăţi care îi pregătesc să devină profesori. În Finanda, primii 10% absolvenţi de liceu devin profesori. Pentru a atrage tinerii către profesia didactică trebuie să schimbăm, în mod radical, sistemul de salarizare. Tinerii profesori trebuie să primească salarii atractive la intrarea în sistem, creşterea ulterioară fiind mai lentă, pe măsură ce avansează în carieră. Altfel spus, diferenţele salariale între începutul şi finalul carierei trebuie să fie mult diminuate prin creşterea salariului de intrare în sistem.
În al şaselea rând, realizarea unei strategii de educaţie a adulţilor. Programele de formare a adulţilor trebuie să devină o prioritate pentru furnizorii de formare profesională. Suntem ţara cu unul dintre cele mai mici procente în ceea ce priveşte învăţarea pe tot parcursul vieţii, puţin peste 2%, comparativ cu 12% la nivel european.
În al şaptelea rând, introducerea tehnologiilor informatice în predare şi, mai ales, în învăţare. Avem de a face cu generaţii de „digitali nativi” cărora le cerem să înveţe folosind aceleaşi metode pe care le-am folosit noi cu foarte mulţi ani în urmă! Învăţarea prin valorificarea resurselor IT nu exclude prezenţa profesorului, dar, în schimb, este mult mai atractivă, mai eficientă şi mai apropiată de nevoile copiilor şi tinerilor.
Sunt conştientă de faptul că problemele sunt mult mai multe şi mult mai complexe, iar reformarea unui sistem educaţional aflat în moarte clinică nu este un demers uşor deloc. Dimpotrivă, cred că este, poate, cel mai greu lucru pe care o naţiune îl poate face, pentru că el are legătură cu valorile sau non-valorile acesteia, cu mentalităţi, de multe ori, deformate de vremuri şi contexte, cu credinţele şi convingerile culturale. În acelaşi timp, cred că noi nu ne mai putem permite „luxul” de a aştepta o altă generaţie care să facă acest lucru! Am cel puţin două argumente în sprijinul afirmaţiei mele. Mai întâi, o altă generaţie, educată în actualul sistem, nu va fi de niciun fel mai bună sau mai capabilă să realizeze reformarea sistemului educaţional, din simplul motiv că cei care o formează sunt din ce în ce mai puţin pregătiţi şi competenţi. În al doilea rând, contextul european şi internaţional din care facem parte nu ne va permite să rămânem unde suntem. Practic, avem două opţiuni: ori ţinem pasul, ori ne autoexcludem! Din păcate, autoexcluderea îşi extinde efectele asupra celor care vin după noi! Aceasta e moştenirea pe care dorim să le-o lăsăm copiilor noştri? Răspunsul meu este categoric: NU! De răspunsul şi implicarea fiecăruia dintre noi depinde, în final, transformarea educaţiei din România!
Se încarcă comentariile...
