Învăţătură pentru puii de român din Valea Timocului
0Ţara-mamă a fost adusă mai aproape de copiii născuţi în regiunea din Serbia. Prin proiectul „Casa de cultură românească din Zajecar“, un grup de dascăli a predat peste graniţă limba română, istoria şi geografia României
În septembrie 2013, când dascălii din ţara-mamă au ajuns la ei, copiii de români din Valea Timocului – Serbia nu ştiau o boabă din limba neamului lor. În decembrie, la serbarea de final a proiectului, învăţăceii şi-au luat rămas bun de la dascăli, întrebându-i în româneşte: „Când vă întoarceţi la noi?“.
Drumul spre Zajecar
În luna august, echipa de dascăli români a plecat să-i cunoască pe membrii comunităţii din Zajecar. Printre profesori s-a numărat Sorin Marcel Colesniuc, un cercetător ştiinţific din Mangalia, doctor în istorie şi şef al Muzeului de Arheologie Callatis.
„Istoric fiind, ştiam din cărţi, dar şi de pe Internet, situaţia românilor şi a vlahilor din Serbia, dar realitatea era puţin diferită. Consulul general Iulian Niţu, de la Consulatul României din Zajecar, ne-a prezentat situaţia românilor de pe Valea Timocului. Deşi Serbia este o ţară care doreşte aderarea la Uniunea Europeană, iar pentru a începe negocierile de aderare i s-a cerut respectarea drepturilor minorităţii româneşti din Valea Timocului, românii de acolo încă nu au posibilitatea să urmeze cursuri în limbă maternă.
Am aflat că autorităţile încearcă să descurajeze participarea tinerilor români la astfel de cursuri. Stând de vorbă cu părinţii copiilor, am reţinut că există şi unele divergenţe între liderii comunităţilor de români şi vlahi. Biserica reprezintă însă un liant pentru ei. Preoţii vorbesc foarte bine limba română şi slujbele de la biserică au şi rolul de a-i învăţa limba“, explică Sorin Colesniuc.
Foto
Proiectul „Casa de cultură românească din Zajecar“ a fost iniţiat de Departamentul Politici pentru Relaţia cu Românii de Pretutindeni (DPRRP) din cadrul Ministerului Afacerilor Externe al României şi Institutul Eudoxiu Hurmuzachi, finanţat de DPRRP şi implementat de Asociaţia Unlimited Connections. Primul curs a fost predat la 7 septembrie. Lecţiile s-au desfăşurat în zilele de sâmbătă şi duminică, pentru a nu le afecta copiilor activitatea şcolară.
„Nu ştiam nimic despre tinerii de acolo, iar în primele zile a trebuit să mergem să-i aducem la cursuri de acasă, de prin satele învecinate. Am mers cu maşina mea după copii, trebuia să-i aducem de prin sate aflate chiar şi la 30 de kilometri depărtare de Zajecar. Astfel, am putut remarca starea de sărăcie care domină în Valea Timocului. Casele sunt mult mai modeste decât în România, şoselele sunt peticite (inclusiv cele din centrul oraşului Zajecar), iar prin sate rareori găseşti drumuri asfaltate. Stând de vorbă cu românii de acolo, am aflat că foarte greu îşi pot găsi de lucru“, spune cercetătorul.
„Cu unii copii de români ne înţelegeam în engleză“
Istoricul Sorin Colesniuc a deschis sesiunea de cursuri, împreună cu profesoara de română Lidia Mîrşanu. În faţa lor se aflau copii de români, cu vârste cuprinse între 7 şi 20 de ani, care nu vorbeau o iotă româneşte.
„Încă din prima zi, mi-am dat seama că limba română era o necunoscută pentru ei. Dacă bunicii lor vorbeau bine, iar părinţii lor se descurcau satisfăcător, tânăra generaţie nu cunoştea aproape deloc româna. Era efectul politicii duse de autorităţile sârbe, care le-a îngrădit dreptul de a învăţa în limba maternă. Copiii ştiau câteva cuvinte, dar nu puteau lega propoziţii“, relatează Colesniuc.
Spre deosebire de românii din provincia autonomă Voivodina, unde româna are statut de limbă oficială, românii din regiunea Valea Timocului nu se bucură de aceleaşi drepturi, deşi sunt mai numeroşi. În Voivodina trăiesc 25.500 de români, iar în Timoc – peste 35.000. Ei sunt numiţi vlahi.
Pentru ca dascălii să se poată înţelege cu elevii, unii părinţi rămâneau la cursuri ca să traducă ceea ce profesorii încercau să le transmită elevilor. Au făcut-o bucuroşi, pentru că doreau să-i ajute pe copii să înveţe limba şi istoria poporului lor, dar totodată erau dornici să vorbească liber, cu români de-ai lor.
Când părinţii elevilor nu erau prezenţi şi dascălii nu reuşeau să se înţeleagă cu copiii în limba română, conversaţia se purta în limba engleză. „Aici erau, desigur, avantajaţi cei care proveneau din familii care îşi puteau permite accesul la astfel de terminale informatice: laptopuri, tablete şi telefoane mobile. Din nefericire, am întâlnit şi situaţii în care tinerii, veniţi în special de la sate, mai aveau acasă doi-trei fraţi şi nu aveau acces la noile cuceriri în domeniul ştiinţei şi al comunicaţiilor“, spune Colesniuc.
Strategie vizuală
Ca să atragă copiii, dascălii recurgeau la tot felul de strategii şi jocuri, folosind imaginaţie şi ilustraţii colorate.
„La română, copiii aveau coli de hârtie pe care scriau şi desenau, caiete de lucru, creioane colorate, carioci etc. La primele cursuri de istorie a fost mai greu, astfel că, pentru a face mai atractive lecţiile, am făcut prezentări în PowerPoint, unde am sintetizat Istoria românilor în fraze scurte şi uşor de reţinut.
La fiecare temă am adăugat imagini, pentru ca elevii să înţeleagă şi să reţină mai uşor faptele istorice. Iniţial am scris pe coli mari de hârtie, lipite pe pereţi, momentele mai importante din istorie şi le-am cerut copiilor să noteze, în caiete, principalele idei din lecţiile prezentate, apoi şi să citească ce au notat. Cei mici aveau la dispoziţie tot felul de cărticele şi caiete de lucru adaptate vârstei lor. Cu ei trebuia să vorbim cât mai rar şi cât mai clar. Şi cei mici, dar mai ales cei mai mari, făceau progrese vizibile pe zi ce trecea“, spune Colesniuc.
„I-am întrebat, la cursuri, dacă urmăresc posturi TV în limba română. Unii dintre ei mi-au spus că se uită la posturi TV din România. Le-am sugerat să caute pe Internet informaţii despre România şi despre monumentele istorice din România, ceea ce au şi făcut, iar la întâlnirile care au urmat, am discutat pe aceste subiecte.
La cursuri au fost prezenţi şi liceeni, care se pregăteau să susţină admiterea la diverse facultăţi din România. Una dintre cursante terminase liceul cu un an în urmă şi căuta o soluţie să urmeze studii universitare în România. Pentru ea, participarea la cursurile de română, istorie, geografie, precum şi cultură civică sau religie i-a fost de mare ajutor“, adaugă Colesniuc.
Tablă electronică
La următoarea serie de cursuri, dascălii au beneficiat de o tablă electronică de mari dimensiuni, transportată de la Bucureşti. „Am legat tabla cu sfori pe plafonul maşinii mele. A trebuit să conduc cei aproape 500 de kilometri, dintre Bucureşti şi Zajecar, cu 20-30 de kilometri pe oră, pentru a nu o pierde, întrucât vântul bătea foarte puternic şi ploua torenţial. Am oprit de mai multe ori pentru a fixa cât mai bine tabla electronică şi pentru a o proteja de ploaie.
Îmi amintesc că, pe la miezul nopţii, ne-am oprit la Slatina şi căutam folii de plastic prin magazinele non-stop şi prelate într-un parc auto, pentru a acoperi din nou tabla electronică, deoarece foliile în care o împachetaserăm fuseseră rupte de vânt. Am reuşit să ajungem la Zajecar pe la 5 dimineaţa, după ce condusesem 22 de ore, întrucât plecasem din Mangalia pe la ora 7 dimineaţa“, povesteşte Colesniuc.
Dar satisfacţiile morale au compensat greutăţile materiale. Prima confirmare a faptului că proiectul a reuşit a venit din partea unui părinte. Acesta le-a mărturisit dascălilor că, de când vin la cursuri,
copiii lui au început să vorbească acasă româneşte.
Un proiect „mândru“
Patru luni s-au scurs foarte repede pentru dascăli şi mai ales pentru copii. La finalul proiectului, în decembrie, profesorii au organizat o serbare. În rolurile principale: Irene, Vanesa, Andreea, Daniel, Mihaela, Marina, Drăgana, Iovan, Diana, Anastasia, Alexandra, Nicol, Maria, Emina, Miliţa, Natalia, Valentin şi Zora – copii de români care învăţaseră să se exprime corect în româneşte.
„Elevii au primit texte scrise şi, împreună cu ei, am repetat până când fiecare şi-a învăţat rolul. Pentru a citi mai uşor, la început notau pe texte semnele caracteristice limbii sârbe. De exemplu, deasupra literei «i» puneau litera «j», care în sârbă se citeşte «i». La fel, pentru grupurile de litere «ce» şi «ci» notau cum se citesc, dar cu semne care reprezentau sunete cunoscute de ei. La serbarea de final, copiii au recitat versuri în limba română şi au primit roluri în piesele de teatru româneşti «Baba Dochia» şi «Cuiul lui Pepelea». Am transformat legenda «Baba Dochia» în scenetă, astfel că fragmentele narative au devenit dialoguri. Copiii au recitat poezii şi au interpretat rolurile din scenete“, explică istoricul.
Piesele de teatru au fost doar o parte din acţiunile organizate de Sărbători pentru comunitatea românească din Zajecar. Românii au ascultat împreună colinde româneşti, unele în interpretarea corului bărbătesc Armonia al Arhiepiscopiei Tomisului, iar cei mici au primit cadouri.
La vernisajul expoziţiei de tablouri aduse din Bucureşti, copiii din Timoc au spus încântaţi că tablourile sunt „mândre“. „A fost amuzant să-i aud pe copii spunând: «Acel tablou este mândru, acela este mândru, acela este mândru»... Sunt unele cuvinte pe care ei le folosesc de multe generaţii, dar cu un alt înţeles pentru noi. Un exemplu este chiar cuvântul «mândru», care pentru ei înseamnă «frumos»“, mărturiseşte Colesniuc.
Despărţirea a fost emoţionantă, mai ales că legătura de suflet se crease. „Elevii noştri erau vizibil impresionaţi. Ne-au întrebat, în limba română, dacă vom reveni. Progresul lor era evident: dacă la primul curs, pe care l-am predat în ziua de 7 septembrie, ei abia rosteau câteva cuvinte în limba română, după câteva luni, pe 8 decembrie, ei purtau deja o conversaţie în româneşte. Le-am răspuns că ne dorim să revenim, dar că nu depinde de noi, ci de autorităţile de la Bucureşti, care vor trebui să finanţeze un nou proiect.
Ne-am schimbat adresele de mail şi de Facebook şi ne-am despărţit cu regret. Avem totuşi speranţa că ne vom revedea. Procesul de învăţare a limbii române şi a istoriei românilor trebuie să continue, chiar dacă proiectul a luat sfârşit. La orele de istorie le-am spus copiilor că, pentru a cunoaşte România, ar trebui să viziteze monumentele istorice mai importante, cetăţi, castele. Ei mi-au
răspuns, cu tristeţe, că îşi doresc să vadă România, dar că părinţii lor nu au posibilităţi materiale“, arată Sorin Colesniuc.
Din partea Institutului Eudoxiu Hurmuzachi au ţinut cursuri: prof. Lidia Mîrşanu, prof. univ. dr. Nicolae Ilinca şi cercetător ştiinţific dr. Sorin Marcel Colesniuc. Şef de proiect a fost Oana Elena Radu, iar coordonator – Daniel Muraru.
„A fost o experienţă interesantă ca, într-o ţară străină, cu un teritoriu care nu a aparţinut niciodată României, să conversezi cu localnicii în limba română. Cursanţii au fost extraordinari, deosebit de respectuoşi şi cu mult bun-simţ. Ei au depus mari eforturi pentru a învăţa, într-un timp relativ scurt, limba română şi istoria românilor. A fost o muncă enormă, pe care am făcut-o cu multă dăruire şi plăcere, în beneficiul tinerilor timoceni, fericiţi că puteau învăţa limba română, istoria şi geografia României.
A fost unul dintre cele mai frumoase proiecte culturale, dintre sutele de proiecte la care am participat în ultimii ani. Am fost doar un simplu profesor de istorie în acest proiect, dar vreau să precizez că am avut satisfacţii profesionale la fel de mari ca atunci când iniţiam şi coordonam proiecte culturale ca director al Muzeului Callatis Mangalia“, spune Sorin Marcel Colesniuc, dascălul de istorie a românilor pentru copiii din Valea Timocului. ;
De la Callatis, pentru vlahi
Cu doar o lună înainte de începerea proiectului cultural de la Zajecar, la Mangalia se strângeau 52 de profesori de istorie, geografie şi limba română. Dascălii erau veniţi din comunităţile româneşti din întreaga Europă pentru a participa la Săptămâna Educaţiei, Culturii şi Spiritualităţii Româneşti din cadrul Festivalului Callatis.
Unul dintre lectori a fost Sorin Marcel Colesniuc. În calitate de director al Muzeului de Arheologie Callatis, Colesniuc repurtase în urmă cu doi ani un succes istoric. Graţie eforturilor lui, a fost readus în ţară unicul papirus antic descoperit pe teritoriul României, în anul 1959, la Mangalia. Artefactul fusese trimis imediat la Moscova pentru conservare şi de atunci nu se mai ştia nimic despre el, fiind considerat pierdut.
După doi ani de cercetări, Sorin Colesniuc, împreună cu dr. Ion Pâslaru, a reuşit să regăsească papirusul: se afla la Centrul de conservare „I.E. Grabar“ din Moscova. În august 2011, papirusul a fost predat oficial Muzeului de Arheologie Callatis Mangalia, care de atunci îl expune la loc de cinste.
Colesniuc le-a povestit invitaţilor de la seminar „Istoria singurului papirus descoperit în România“, aşa cum se numeşte cartea sa pe care o lansase recent la Târgul estival de carte de la Mangalia. Prezentarea volumului fusese făcută de istoricul Adrian Cioroianu, decanul Facultăţii de istorie a Universităţii din Bucureşti şi fost ministru de Externe al României.
„Seara, la spectacolul organizat pentru românii veniţi de pretutindeni, Svetlana Preoteasa, directorul Institutului Eudoxiu Hurmuzachi, mi-a spus că profesorii au fost deosebit de impresionaţi de prezentările mele, mi-a cerut un CV şi mi-a propus colaborarea într-un proiect, «Casa de cultură românească din Zajecar». Scopul proiectului era de a-i învăţa limba şi literatura română, istoria şi geografia României pe copiii românilor de pe Valea Timocului din Serbia. Aşa am ajuns să fac parte din acest proiect extraordinar, în care m-am implicat, timp de patru luni, cu tot sufletul“, relatează Sorin Colesniuc.
Vă mai recomandăm
Limba română, interzisă în continuare în Valea Timocului
Cadoul de Crăciun al Serbiei ortodoxe: interzicerea bisericilor româneşti din Valea Timocului
Românii din Valea Timocului o iau mereu de la zero
Românii din Serbia şi sârbii din România. O comparaţie dureroasă
Se încarcă comentariile...
