Raport al Băncii Mondiale: „Harta sărăciei” - ghetourile şi mahalalele României, pe care autorităţile se fac că nu le văd

Mai mult de 900.000 de români trăiesc în mahalale, case din zone istorice şi ghetouri închiriate de autorităţi ca locuinţe sociale, deşi oficialii ştiu că infrastructura este inexistentă, se arată într-un amplu raport al Băncii Mondiale.

Creşterea economică a României nu s-a tradus într-un trai mai bun pentru români. „Hărţile sărăciei”, realizate de Banca Mondială într-un amplu raport, arată că peste 900.000 de persoane (4,5% din totalul populaţiei), trăiesc în sărăcie extremă în zonele marginalizate din România (3,2% din mediul urban şi 6,2% din populaţia rurală).

Iar acest procent nu se regăseşte în statisticile oficiale ale autorităţilor. „Zonele urbane marginalizate sunt zone urbane sărace, izolate din punct de vedere social şi care nu sunt reflectate în statisticile privind ratele de sărăcie calculate la nivel de localitate sau judeţ”, precizează raportul BM. 

Zonele marginalizate sunt adevărate pungi de excluziune socială care concentrează persoane cu nivel scăzut de educaţie (populaţia în vârstă de peste 15 ani care nu a absolvit mai mult de 8 clase), stare precară de sănătate, număr ridicat de copii, de obicei fără niciun fel de loc de muncă şi care locuieşte în condiţii precare. 

Astfel de zone sunt descrise de către populaţia locală  drept „focare de infecţie", ignorate de experţii în sănătate. 

„În multe cazuri, locuitorii acestor zone au şcoli segregate, la care numai familiile sărace îşi duc copiii şi locuiesc în blocuri de proastă calitate sau în mahalale, marcate de teamă şi mici infracţiuni. Puternica stigmatizare cu care sunt asociate aceste locuri, pe lângă  lipsa sau slaba calitate a serviciilor (educaţie, sănătate, infrastructură) reduc drastic şansele populaţiei de a scăpa de sărăcie”, atrage atenţia Banca Mondială. 

În ghetouri, pumnul face legea

Studiul vorbeşte despre zone de tip ghetou, unde pumnul face legea, copiii trăiesc în condiţii insalubre, supraaglomerate, construite pe timpul comunismului pentru muncitori. 

„Comunităţile de tip ghetou sunt fragmentate între proprietari  şi chiriaşi, între „cei răi”  şi „cei cuminţi”, între lideri autoproclamaţi care se impun prin legea pumnului şi cei „slabi”. Utilităţile fie lipsesc, fie au fost deconectate din cauza facturilor neplătite. Locuinţele sunt adesea dărăpănate, cu cărămizi care stau să  cadă, acoperişuri fisurate, şi infiltraţii când plouă. Condiţiile de trai extrem de proaste (umezeală, igrasie, frig, mizerie, gândaci) pun în pericol sănătatea majorităţii locatarilor din zonă. (...) Cu toate acestea, autorităţile locale închiriază aceste clădiri cu titlu de locuinţe sociale familiilor sărace. Infrastructura este aproape inexistentă”, atrage atenţia Banca Mondială.

Spre exemplu, în cartierul  1 Mai din oraşul Călan, singura infrastructură  disponibilă este un hidrant - singura sursă de apă pentru întregul cartier. 

Mahalalele, invizibile pentru autorităţi

Un alt tip de zone marginalizate îl reprezintă mahalalele „cartiere vechi, de periferie, care s‐au extins după 1990, cu comunităţi extrem de sărace (rome, dar nu numai)”. 

În astfel de zone, pe lângă  casele din chirpici, au fost ridicate numeroase cocioabe  şi/sau adăposturi improvizate (din plastic  şi cartoane cu o oarecare structură  din lemn) fie în curţile vechilor case, fie pe domeniul public din imediata vecinătate a cartierului. 

„Principalele probleme pentru aceste zone, pe lângă  sărăcia extremă  şi condiţiile de trai mizere, le constituie lipsa actelor de identitate  şi de proprietate. (...) Prin urmare, aceste zone sunt de fapt cel puţin parţial ”invizibile” (administrativ vorbind) atâta timp cât locuitorii din zonă nu solicită  ajutoare sociale. În consecinţă, localnicii vorbesc despre riscul de trafic uman şi prostituţie, susţinând că se află la voia liderilor puternici ai bandelor opozante active în zonă”, notează Banca Mondială.

Zonele istorice nu diferă prea mult de mahalale

„Centrul istoric” sau „zonele istorice” ale oraşelor reprezintă al patrulea subtip de zone marginalizate şi se referă la zone de case individuale, naţionalizate în timpul perioadei comuniste, aflate într‐o stare avansată  de degradare, care după  1990 au fost folosite ca locuinţe sociale. 

Majoritatea acestor case au fost atribuite de către autorităţile locale familiilor sărace, fie înainte de 1989, fie la începutul anilor ‘90 sau, în cazul imobilelor aflate în ruină, au fost ocupate ilegal de persoane fără adăpost. 

„Astfel, aceste comunităţi reprezintă  consecinţa politicii locative a partidului comunist  şi a celei a autorităţilor locale din perioada postcomunistă. (...) Cu excepţia poziţiei centrale, condiţiile de trai ale acestor comunităţi seamănă mult cu cele întâlnite în zonele de tip mahala. Un aspect specific centrelor istorice este retrocedarea fostelor case naţionalizate proprietarilor de drept. Cum aceste case sunt situate în zone atractive pentru investitori, cu un potenţial imobiliar ridicat, foştii proprietari (sau moştenitorii lor) au făcut tot posibilul pentru a le recupera”, se arată în documentul citat.

Aproape 6% dintre copii trăiesc în sărăcie cruntă

Raportul Băncii Mondiale arată că 3,2% din populaţia urbană trăieşte în zone marginalizate. „Din totalul copiilor (0‐17 ani) care trăiesc la oraş, 5,8% sunt în zone marginalizate. Alţi 16,6% dintre copii trăiesc zone cu populaţie subeducată. Dintre toate locuinţele urbane neconectate la electricitate, 24,7% sunt în zone marginalizate”, se arată în studiu.

Un top realizat de „Adevărul” în baza datelor raportului plasează judeţul Tulcea pe primul loc cu 8,6% din populaţia din judeţ care trăieşte în sărăcie extremă, urmat de Covasna (7,2%), Hunedoara (7%), Vrancea (6,3%), Mureş şi Botoşani (fiecare cu 6%) şi Vaslui (5,8%). 

Populaţie care trăieşte în sărăcie extremă există în absolut toate judeţele ţării, dar în procente mai mici.

În topul zonelor cu cele mai mici procente privind sărăcia extremă se numără Bucureşti, cu 0,8%, deşi în sectorul 5 în zone marginalizate trăieşte 1,63% din populaţia sectorului, Argeş (1,1%), Timiş (1,4%), Dolj (1,6%), Olt (2,1%), Giurgiu şi Cluj (2,1%), Galaţi şi Prahova (2,6%), Teleorman (2,8%), Bistriţa Năsăud şi Sălaj (2,9%).

Despre raport

În cadrul acestui raport, Banca Mondială a oferit asistenţă tehnică privind: (1) metodologie pentru

definirea diferitelor tipuri de comunităţi dezavantajate, pe baza unui set de criterii şi indicatori; (2) hărţi

detaliate care arată  distribuţia în spaţiu ai acestor indicatori  şi a diferitelor tipuri de comunităţi

marginalizate aferente;  şi (3) strategii pentru integrarea acestor comunităţi sub forma unui instrument

pentru intervenţii integrate şi şase studii pilot.

Studiul Băncii Mondiale are drept scop elaborarea, de către Guvernul României, a strategiilor de integrare pentru zonele sărace  şi pentru comunităţile dezavantajate din România. 

 PSD, majoritar la guvernare de la Revoluţie până în prezent

Guvernarea în perioada 1990-2018 a fost exercitată în majoritatea timpului de Partidul Social-Democrat, care a deţinut puterea prima dată în intervalul 1990-1992, când avea numele de Frontul Salvării Naţionale. Tot PSD va avea puterea şi mandatul 1992-1996, pentru ca în următorii patru ani să fie la guvernare o coaliţie formată din PNŢ-CD, PD, PNL şi UDMR. În 2000, la guvernare au revenit social-democraţii, pentru ca în 2004 coaliţia formată din PNL şi PD să ia frâiele puterii. În intervalul 2004-2012, în majoritatea timpului guvernarea a fost asigurată de PD şi PNL, fie împreună, fie separat, cu toate că PSD a sprijit din Parlament Guvernul Tăriceanu în perioada aprilie 2007 - decembrie 2008, dar şi Guvernul Boc I, în perioada decembrie 2008 - octombrie 2009.. Din 2012 până în 2015 PSD a avut guvernarea, renunţând la funcţiile de miniştri între noiembrie 2015 şi decembrie 2016, dar asigurând majoritatea în Parlament pentru ca din 2016 să fie complet la putere. Aşadar, în total au fost aproape 20 de ani de guvernare PSD. (Radu Eremia)