Cine creează banii

Suprafinancializarea şi fragilitatea sistemelor economice este o temă tot mai discutată  Suprafinancializarea este ilustrată de ponderea finanţei/industriei financiare în ansamblul activităţii economice - în SUA de pildă, de la 2-3% din PIB în anii 50 la 7-8% în PIB între anii 2007-2008, cu o incredibilă participare în profiturile corporatiste.

Dar, în ultimă instanţă, ce contează cel mai mult este ce se face cu banii; fiindcă una este să investeşti în economia reală şi altceva să faci speculaţii pe active financiare. De aici şi dezbaterea ”cine creează banii”’,  relaţia între baza monetară (outside money) furnizată de băncile centrale şi „banii interni“ (inside money)’, creaţi de băncile comerciale. În acest context este de plasat controversa privind sistemul bancar cu rezerve fractionale, care este una veche. Această dispută este de pus în relaţie cu observaţia, şi ea veche, că sistemul financiar  este predispus la crize, la fenomene de panică – “atacuri”(runs).
 
Băncile centrale au apărut la mult timp după cele comerciale şi, de-a lungul vremurilor, şi-au dezvoltat funcţiile aşa cum sunt întâlnite în zilele noastre: emisiune de monedă, politică monetară, împrumutător de ultima instanţă (lender of last resort/LoLR, garantare a depozitelor, protejare  a stabilităţii financiare. Băncile comerciale au cunoscut perioada de „free banking”, care însemnă concurenţă neîngrădită şi lipsa unei bănci centrale că emitent de monedă unică şi împrumutător de ultimă instanţă.

Sistemul rezervelor fracţionale nu are deci originea într-o filosofie (paradigma) a funcţionării băncilor centrale; el precede apariţia băncilor centrale fiind rezultatul constatării de către băncile comerciale că pot acorda credite, că îşi pot extinde bilanţurile/afacerile considerabil dincolo de resursele proprii şi depozitele atrase. Se poate spune că băncile centrale au moştenit sistemul rezervelor fractionale impunând însă reguli prudenţiale sistemului bancar –plasarea de rezerve la banca de emisiune, un anume nivel al capitalului propriu şi cerinţe de lichiditate în raport cu activele, etc. Bancă centrală, ca bancă de emisiune, trebuie să asigure încrederea în monedă, mai ales când aceasta este fiduciară (fiat money). Economiile moderne sunt monetare prin excelenţă folosind banii în tranzacţii de schimb şi financiare.
 
Când banca centrală a devenit bancă de emisiune şi LoLR, rezervele fractionale au intrat în relaţie cu politica monetară. Aceasta a avut loc fiindcă băncile centrale au încercat să asigure stabilitatea preţurilor prin controlul cantităţii de bani (agregate monetare) şi, în ultimele decenii, mai ales prin raţele dobânzii de politică monetară (regimul de ţintire a inflaţiei/inflation targeting) -- prin preţul banilor. Trecerea de la controlul cantităţii de monedă (agregate monetare) la cel prin preţ, prin rata de politică monetară, a avut cauza în variabilitate excesivă a relaţiei între baza monetară şi masa monetară, între moneda emisă de bancă centrală şi “banii interni” creaţi de băncile comerciale.

Discuţia monedă vs. credit este veche, pe fondul evoluţiei sistemului bancar cu rezerve fractionale. Cu peste o jumătate de secol în urmă, un raport mult comentat în Marea Britanie spunea că orice credit este şi monedă ( Raportul Radcliffe). Această teză este reluată de un studiu al Băncii Angliei ( Michael McLeahy, Amar Radia şi Ryland Thomas, Money creation in a modern economy, Quarterly Bulletin, 1Q, 2014) zarva în jurul său fiind poate excesivă --dacă admitem că regimul de politică monetară prin controlul preţurilor, prin rata de politică monetară,  a favorizat, expansiunea creditului şi dezvoltarea ciclului financiar[1].
 
Chiar dacă se consideră că băncile comerciale creează “bani interni” prin creditare, trebuie remarcat că aceasta se face  în virtutea unui mandat.  Adică băncile comerciale lucrează cu, multiplică, baza monetară (high powered money); ele nu lucrează cu o monedă proprie. Băncile folosesc capital propriu şi depozite în acest scop. Ca în Marea Britanie, de exemplu,  creaţia monetară a băncii centrale a ajuns să reprezinte numai în jur de 3% din masa monetară nu schimbă datele problemei  şi anume, că Bancă Angliei poate limita, în ultimă instanţă, expansiunea creditului prin preţul banilor (prin rata de politică monetară şi transmisia semnalului în pieţele monetare/ financiare). A nu accepta această cauzalitate este ca şi cum am nega rolul preţurilor în economie, în creşterea sau restrângerea activităţii economice; sau, ar echivala cu ipoteza că băncile comerciale ignoră preţul  banilor urmărit de banca centrală –mai departe, că nu ar mai exista politică monetară.

Că numerarul injectat de o bancă centrală în sistemul bancar este la originea creaţiei monetare se vede şi din următorul fapt. Când sistemul financiar a fost ameninţat de prăbuşire, precum în în criza de acum, băncile centrale din SUA şi nu puţine state membre ale UE au fost obligate să injecteze lichidităţi; nu băncile comerciale au fost cele care “s-au injectat” cu bani creaţi de ele. Şi mai este un aspect asupra căruia merită să meditam: când se naşte o panică oamenii îşi retrag banii din bănci, eventual îi plasează în “casete monetare”. Banii pot fi transferaţi la bănci percepute ca fiind mai sigure, dar la nivelul sistemului un “run” pe bănci poate fi contracarat numai prin injecţii de lichidităţi de la un LoLR credibil, de la o bancă de emsiune.
 
Chiar dacă s-ar renunţa la numerar/cash, situaţia nu este alta în esenţa. Întrucât, funcţiile banilor numerar ar fi preluate, este de presupus, de monedă electronică (sunt deja sugestii în acest sens  pornind de la nevoia de a stăvili ieşirea banilor că numerar din sistemul bancar). Numerarul ar fi înlocuit, să zicem, de unităţi de putere de cumpărare (PPU) care ar circula numai electronic. Capitalul propriu al băncilor şi depozitele ar fi numai sub această formă; rezervele la banca centrală ar fi tot sub formă de asemenea unităţi. Altfel spus, ar dispărea din ecuaţia creaţiei de bani numerarul, fără ca relaţia între baza monetară şi masa monetară să se modifice. Băncile comerciale ar acorda împrumuturi în PPU, iar expansiunea creditului ar depinde de cererea gospodăriilor şi a  firmelor în raport cu preţul banilor (ratele dobânzilor).
 
Băncile comerciale nu pot creea bani interni (prin acordare de credite) în mod nelimitat desconsiderând preţul banilor, care este  impus de rata de politică monetară şi mecanismul de transmisie monetară. Este adevărat că la dobânzi de politică foate scăzută (cum se întâmplă acum) eficacitatea politicii monetare se reduce copios. Dar şi aşa, dacă cererea de credit este scăzută, băncile comerciale nu pot crea bani în neştire.

Sunt câteva observaţii cheie de făcut privind relaţia între banca centrală şi băncile comerciale în condiţiile moderne, când sistemele bancare nu mai au la bază aur, echivalente metalice:

-moneda în sistem este fiduciară, se bizuie pe încredere, pe garanţia autorităţilor publice (statului);
 
-băncile nu pot furniza altă monedă decât cea sancţionată de banca centrală. În economiile unde circulă şi alte monede fiind cel mai adesea  dolarizate sau euroizate, se pot acorda credite denominate în monede străine  acceptate de către banca centrală (în economia informală pot circula şi alte monede);
 
-băncile sunt licenţiate de băncile centrale;
 
-băncile comerciale se  supun reglementării şi supravegherii exercitate de către banca centrală.

Că baza monetară dă tonul în economie se observă şi când se produce dezintermediere financiară. Banii interni (cei creaţi de băncile comerciale prin credit multiplicator) pot dispărea subit, în timp ce baza monetară nu este afectată dacă nu au loc ieşiri de lichidităţi ale non-rezidenţilor. Aşa s-a întâmplat în numeroase economii în anii crizei din aceşti ani  – a avut loc şi în economia românească, unde creditul privat a scăzut de la cca 40% din PIB în 2008 la sub 32% în 2014. În timp ce stocul de “bani interni” se poate reduce prin dezintermediere, baza monetară nu descreşte în mod automat  -- dacă nu au loc ieşiri de lichidităţi din sistem. Drept este însă că bază monetară poate fi prinsă în ceea ce Keynes a numit “capcana lichiditatii”; într-o criză acută, preferinţa pentru lichiditate creşte enorm.