Sinteza anului teatral 2012. Ceea ce rămâne (3)

Cei ce au curiozitatea de a răsfoi colecţia revistei Teatrul din anii 80 ai secolului trecut vor descoperi că una dintre rubricile ei permanente se chema Tineri regizori la rampă.

Rubrica era susţinută de Ludmila Patlanjoglu, pe atunci aflată şi ea la începutul profesiei de critic de teatru, şi conţinea interviuri consistente cu directori de scenă ce îşi începuseră activitatea în ultimii ani ai deceniului opt şi în primii ani ai celui următor.

Se poate lesne observa din discuţiile publicate atunci în mensualul de specialitate că generaţia 80 nu doar că avea planuri mari, ci încerca să îşi formuleze propriul ei concept de teatru. Ba chiar să şi îl teoretizeze. Unii dintre reprezentanţii ei au făcut-o în cărţi. Dintre regizorii intervievaţi atunci, câţiva au dominat clar harta teatrală românească a anului 2012.

Alexandru Dabija

A fost, după ştiinţa mea, cel mai activ regizor al anului trecut. Nu a montat doar mult, ci a montat şi foarte bine. A marcat  exemplar anul Caragiale, aşa după cum scriam în prima parte a acestei retrospective, cu spectacolul după nuvela Două loturi de la Teatrul Naţional din Bucureşti. CFR-Copilul, cometa şi căţelul de la Teatrul Odeon, inspirat în principal din Momentele şi schiţele caragialiene, mi se pare unul mai puţin semnificativ, deşi poate că l-aş recomanda unui prieten bucureştean, mai cu seamă pentru partea lui finală în care sunt foarte buni actorii Oana Ştefănescu şi Ionel Mihăilescu.

Dabija a deschis anul teatral 2012 cu un minunat spectacol la Teatrul ACT din Bucureşti cu Capra cu trei- Un studiu gastronomic, aflat, indubitabil, în continuarea proiectului său regizoral de repovestire în limbaj teatral a marilor scrieri ale lui Creangă. În interviul obţinut de Olivia Grecea şi care deschide cartea Mirunei Runcan Habarnam în oraşul teatrului - Universul spectacolelor lui Alexandru Dabija(Editura Limes& Fundaţia Culturală Camil Petrescu, Bucureşti, 2010), regizorul mărturisea: “Repet, pentru mine lectura lui Creangă este ca o muzică. Cum ascult Bach, aşa citesc Creangă. Din când în când, citesc Creangă, cu o plăcere identică de fiecare dată”. Aşadar, Alexandru Dabija a recitit Capra cu trei iezi, a fost preocupat de momentul răzbunării, a făcut din spectacol său o tragi-comedie a plăţii păcatului Lupului prin îndoparea cu tot felul de bucate alese otrăvite şi ne-a invitat la un thriller scenic în toată puterea cuvântului, admirabil susţinut actoriceşte de Emilia Dobrin, Andi Vasluianu, Constantin Drăgănescu, Florin Dobrovici, Mihai Calotă.

Cineva din Petroşani avea toate motivele să meargă la Teatrul I.D. Sârbu din localitate tot datorită lui Alexandru Dabija pentru a vedea acolo Nunta lui Figaro. Spun avea fiindcă tare mă tem că spectacolul nu se mai joacă, nu fiindcă nu ar fi fost unul reuşit, nu pentru că nu ar fi fost dorit de public, ci din cauza faptului că cea mai mare parte a tinerilor actori din distribuţie a părăsit oraşul şi Teatrul, încercând să îşi găsească rostul pe alte meleaguri. Spectacolul surprindea pentru că Dabija nu s-a dovedit foarte preocupat de latura politică a textului (cea asupra căreia a insistat atât critica literară), aşa cum nu l-a preocupat din cale afară să exploreze această componentă nici în montarea cu Iaşii în carnaval de la Teatrul Naţional “Vasile Alecsandri” din Iaşi, despre care am scris recent pe blog (cf.Cum mi-am petrecut sfârşitul lumii) şi asupra căreia nu mai revin, În schimb, mai recomand o dată să fie văzută.

Înscenând Nunta lui Figaro, Alexandru Dabija a vrut să ne facă să râdem, nu oricum, nu cu orice preţ, nu făcând concesii bunului simţ. A mutat acţiunea piesei într-un fel de magazie sau de atelier, un soi de bric à brac în care sunt adunate, aproape suprarealist, o chitară şi o maşină de cusut, haine vechi şi încălţăminte uzată. Piesa nu se joacă în costume de epocă, ci în trening sau în haine contemporane destul de şifonate ori în rochii tiroleze. E un fel de teatru în teatru în spectacol, vedem o repetiţie coordonată de Rubi (Radu Homiceanu), la care iau parte Figaro (Răzvan Epure), Contele (Dorin C. Zachei), Contesa (Andreea C. Hristu), Radu Horghidan (Basile) sau Bartholo (Radu Tudor). Dabija a făcut la Petroşani o şcoală de actorie de ale cărei cursuri au mai beneficiat cu folos şi alţi actori tineri din distribuţie, precum Ştefan Valentin Motroc, Irina Radu Bodea, Dragoş Andronie, Teodora Ţenea, Mirela Găman, Ioana Florescu, Anca Maria Ghiţă.

În toamna lui 2012, Alexandru Dabija ne-a mai rezervat o surpriză de proporţii, dovedindu-ne că mai toate judecăţile emise de exegeţii cehovieni asupra piesei Platonov sunt superficiale. Prin spectacolul de la Teatrul Naţional “Radu Stanca”, pe care îl recomand în mod expres oricărui sibian, regizorul a dovedit că Un Hamlet de provincie (sau Don Juan à la russe), aşa cum mai e numit acest text de tinereţe al lui Anton Pavlovici, poate fi aşezat oricând alături de Pescăruşul, de Trei surori sau deUnchiul Vanea. Avându-i alături pe cei doi colaboratori exemplari care sunt scenograful Dragoş Buhagiar (cutia imaginată de acesta e unul dintre argumentele ce mă face să cred că avem şi un spectacol de teatru în teatru) şi compozitorul de muzică de scenă Vasile Şirli (care a creat un continuum muzical obsedant în care se scaldă toată reprezentaţia), Alexandru Dabija a demonstrat că nu tocmai întâmplător s-a bucurat de un imens succes filmul lui Nikita Mihalkov Piesă neterminată pentru pianină mecanică din 1977, film al cărui scenariu era inspirat din aceeaşi piesă.Important e să ştii să citeşti textul şi să ai inspiraţia de a păstra din el exact cât trebuie pentru versiunea scenică.

Însă regizorul a vrut, cred, să evidenţieze mai cu seamă altceva. Regia din spectacolul sibian e departe de a fi una agresivă. Alexandru Dabija nu a dorit deloc să se pună pe sine în prim-plan. Ambiţia directorului de scenă a fost aceea de a arăta că ceea ce îndeobşte numim colectivul artistic al Naţionalului sibian poate fi adus la statutul de trupă, şi nu doar la acela de trupă oarecare, ci de trupă mare şi performantă, cu răbdare, cu minuţie, cu atenţie acordate construcţiei rolurilor şi elaborării relaţiilor. A avut o viziune integratoare la care a aderat fiecare component al distribuţiei. O viziune ce nu anulează nicidecum posibilitatea şi şansa numerelor solistice. Aşa se face, cred, că fiecare actor din distribuţie are minutele sale de strălucire, momentul lui de recital.

Despre Platonov de la Sibiu am scris o cronică entuziastă în nr. 12/2012 al revistei Teatrul azi. Cum nu e deloc exclus ca în săptămânile viitoare să am şansa de a revedea acest mare spectacol, nu mai insist acum asupra lui. Voi reveni atunci când îl voi revedea. Sunt însă obligat, desigur, să retranscriu numele tuturor interpreţilor,subliniind că toţi merită un imens, un sincer bravo! E vorba despre Nicu Mihoc, Serenela Mureşan, Cristina Flutur, Ofelia Popii, Adrian Matioc, Marius Turdeanu, Dan Glasu, Cristina Ragos, Cristian Stanca, Mihai Coman, Pali Vecsei, Rodica Mărgărit, Liviu Vlad, Vlad Robaş, Ioan Paraschiv, Ema Veţean, Eduard Pătraşcu, Paul Bondane.

Alexandru Dabija a mai montat la Secţia germană a Teatrului Naţional “Radu Stanca” Împotriva democraţiei. Se pare că voi vedea spectacolul la sfârşitul lui ianuarie. Îmi rezerv dreptul de a reveni asupra lui.