Rechemarea în service

De când directorii instituţiilor de cultură se cheamă manageri, iar actvitatea şi performanţele lor sunt cuantificate de raportările la aşa-numitul plan de management, prin teatre bântuie din ce în ce mai viforos obsesia cantităţii.

Ea apare încă şi mai apăsat în acele instituţii de spectacole care, în numele descentralizării, au trecut în subordinea autorităţilor locale, fie ele Consilii locale sau Consilii judeţene, şi care pentru evaluările anuale ale aşa-zişilor manageri formează comisii de evaluatori ce numai teoretic au în componenţa lor specialişti, sub respectivul nume apărând şi încasând onorariile cuvenite sortatorilor persoane dintre cele mai ciudate a căror unică specializare indubitabilă e aceea a justei orientări politice.  Ei sunt cu puterea. Dar cum puterea se mai schimbă traseismul şi reconversia în funcţie de moment şi de stăpân fac şi ele parte din descrierea evaluatorilor.

Vreau şi eu la Festival !!!!

Printre criteriile de evaluare cantitative nu figurează doar numărul de premiere, numărul de spectatori sau numărul biletelor vândute. Ci şi acela al numărului de prezenţe la festivaluri.  Drept pentru care, chiar dacă o anume manifestare de cultură teatrală are, aşa, pentru impresia de onorabilitate şi pentru păstrarea aparenţelor, un selecţioner unic, acesta e dublat, mai voalat, mai pe faţă, de directorul instituţiei organizatoare care suplimentează lista selectaţilor cu aceea a obligaţiilor.

Cine sunt obligaţiile? Alte instituţii surori ce strigă disperate vreau şi eu la festival , care, la rându-le, organizează şi ele festivaluri şi care se vor revanşa negreşit prin servicii similare fiindcă- nu-i aşa?- prietenul la nevoie se cunoaşte iar barterul e frate cu românul. Când respectivul selecţioner mai ţine cât de cât la onoarea sa şi nu doar la onorariu, apar în program două secţiuni- aceea a selectaţilor şi aceea a invitaţilor, aşa numitul off. Când nu, nu. Totul e otova.

Drept pentru care unele teatre, mai exact unii manageri, spre a fi siguri că vor avea de enumerat suficiente prezenţe la astfel de manifestări de cultură teatrală şi că raportul lor anual are suficiente pagini (căci şi aici tot mărimea contează!) se fac luntre şi punte, fac rost de bani şi pun şi ele de-un festival, ocazie unică de a ne reaminti că mai există. Aşa îşi maschează şi prăznuiesc (nu vine oare cuvântul festival de la festa care înseamnă sărbătoare?) prelungita moarte clinică, inactivitatea de un an, de doi, de trei ori de câţi vrei.

Aflu, bunăoară, că Teatrul Municipal din Turda, care mi-a amintit că încă mai există acum mai bine de un an prin prezenţa la un astfel de festival cu un spectacol de coşmar cu numele Paharele lui Cupidon, a recuperat paharele cu pricina, a pus în ele suficiente licori de protocol şi în toamna lui 2011 a făcut un festival ale cărui singure rosturi par să fi fost acelea de a-i da iluzia că încă nu a murit de tot, că e un mort frumos cu ochii vii. Unde mai pui că festivalul i-a asigurat  moneda de schimb necesară pentru obţinerea reciproc avantajoasă de invitaţii la praznice ori parastase similare.

Pantofii Cenuşăresei

După cum se ştie, cele mai multe dintre festivalurile din România funcţionează pe criterii tematice. Unul e de dramaturgie contemporană (Braşov), altul e axat pe promovarea dramaturgiei româneşti (Timişoara), un al treilea e destinat să stimuleze recitalurile dramatice (Bacău), un al patrulea urmăreşte reprezentarea piesei scurte (Oradea), un al cincilea promovează teatrul clasic (Arad). ş.a.m.d. Ceea ce înseamnă că instituţiile organizatoare, în principal un anume Teatru, cred într-un anume gen şi în cutare stil de teatru. Numai că dacă, aşa după cum ne încredinţează profesorul Lucian Boia, una dintre principalele probleme ale noastre, ale românilor , e neautenticitatea, de unde criza de identitate, dacă România e o ţară altfel, de ce nu ar fi şi ele, festivalurile altfel, adică neautentice? De ce nu ar fi ele prea frecvent forme fără fond?

Ce se întâmplă de fapt? Nu întotdeauna, nu peste tot, dar se întâmplă. Pentru că nu se face ca teatrul-gazdă să nu prezinte şi el un spectacol care să corespundă mărcii de înregistrare a festivalului din dotare, aşa, cu vreo- două trei luni înainte ca acesta să înceapă, managerul îşi aminteşte că trebuie să monteze ceva la cestiune. Se caută un regizor, se găseşte, uneori se găseşte unul chiar cu nume, acestuia i se spune că trebuie să facă ceva pe profilul festivalul, el zice că da, va face, peste vreo-două treo zile anunţă şi titlul, directorul răsuflă uşurat, semnează anunţul de casting, trece şi acesta, directorul, încă şi mai liniştit, semnează foaia de distribuţie şi programul repetiţiilor, iar regizorul şi distribuţia trec voiniceşte la lucru.

Directorul-manager nu citeşte piesa, secretariatul literar nu e consultat că tot a ajuns el o anexă, iar anexă fiind cei ce iau leafă de acolo nu se mai prea omoară cu cititul. Când vine momentul vizionării, directorul –manager constată îngrozit că spectacolul nu e deloc pe profilul festivalului şi atunci începe tragedia. Sau psihodrama. Sau negocierea. Sau ajustarea. Dacă montarea trebuie să fie prezentată la Festivalul de Teatru Scurt, de pildă, regizorul e somat să taie. La început regizorul rezistă eroic, apoi cedează şi acceptă tăierea  (căci altminteri i se taie onorariul), o tăiere ce seamănă cu operaţia de adaptare la mărimea condurului Cenuşăresei a picioarelor surorilor vitrege ale acesteia.

Spectacolul sângerează, e desfigurat, nu place nimănui, nu aduce nici succes de public, cu atât mai puţin succes de critică. Nu ia nici un premiu. O vreme e scos de pe afiş. Carevasăzică e rechemat în service, după modelul marilor companii de automobile ce recheamă exemplarele socotite cu probleme, în vederea unor reajustări. Peste vreo trei luni reintră în repetiţii. Asta pentru că la evaluare cineva din comisie s-ar putea totuşi să îşi ia misiunea în serios şi să întrebe de ce s-a jucat doar o dată un spectacol cu un deviz nicidecum mic.

Cel mai adesea aceste operaţiuni de recondiţionare nu mai aduc nimic bun, croiul, chiar dacă a fost el adecvat la început, nu mai revine la forma iniţială, se mai programează câteva reprezentaţii ca să fie satisfăcute obligaţiile contractuale faţă de abonaţi şi pace bună! Reconfirmarea managerului e asigurată, specialiştii pe puncte agreaţi politic îşi încasează indemnizaţiile şi toată lumea e mulţumită. Totul până la ediţia viitoare a festivalului, până la următoarea evaluare când lucrurile se vor petrece aidoma. Şi de ce ar fi altfel? Nu spunea el profesorul Boia că din istorie nu învăţăm, în fond, nimic?