Omul şi camera

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

De la spectacolele văzute cu ocazia turneelor anterioare făcute în România, din cartea „Actorul şi ţinta”, scrisă de Declan Donnelan, tradusă în româneşte şi apărută la editura Unitext în 2006, dar şi din capitolul ce îi este consacrat directorului de scenă menţionat în cartea „Cincizeci de regizori-cheie ai secolului 20”* ştim deja că binecunoscutul om de teatru britanic e interesat de revigorarea clasicilor cu scopul de a-i face vitali.

De a-i face absolut necesari publicului larg printr-o operaţie de demistificare a canonului.

Poate că cel mai “demistificat” a fost marele Shakespeare (graţie unui turneu cu Cum vă place, spectacol din 1991, am fost cu toţii fascinaţi în 1992 de arta lui Donnelan), însă unei atare operaţii i-au fost supuse şi texte semnate de Racine, Corneille, Ostrovski. Şi aceasta fiindcă regizorul găseşte în texte “rezerve de gând”, de unde disponibilitatea şi interesul lui de a nu le lua niciodată drept ceea ce sunt -şi sunt astfel graţie percepţiilor anterioare clasicizate ori numai superficiale.

În capitolul pe care i-l consacră în cartea Cincizeci de regizori-cheie ai secolului 20 (capitol, din păcate, prost tradus de Cristina Modreanu şi dovedind o necunoaştere crasă a unui minimum de date de istoria literaturii dramatice), Maria Shevtsova insistă asupra detaliului că Declan Donnellan nu e niciodată preocupat de sensul imanent al textelor, un sens conferit de cuvintele aşezate pe hârtie. El se apucă de lucru “ având grijă (ca ele, cuvintele) să fie asumate de actori, pe măsură ce aceştia descoperă posibilităţile piesei.” Actorul nu este, în viziunea lui Donnellan, interpretul unui înţeles prestabilit, ci un “explorator întreprinzător”.

Ca exploratori întreprinzători i-am descoperit pe cei şase componenţi ai distribuţiei spectacolului după celebra Ubu Roi. Spectacol montat de Donnellan sub egida companiei sale, arhicelebra Check by Jowl, în parteneriat cu diverşi colaboratori francezi. E vorba despre actori deja antrenaţi, deja familiarizaţi cu stilul, cu metoda lui Donnellan, o metodă defel îndatorată lui Stanislavski, încă de la spectacolul cu Andomaca, montat la sugestia lui Peter Brook în 2007. Actori formidabili, deschişi şi antrenaţi pentru performanţă, mereu pregătiţi să treacă fără dificultăţi nu de la o stare la alta, ci de la o ţintă la alta. Ţinte uneori de un antagonism evident. Actori pregătiţi şi pentru trecerea de la un rol la altul şi de la un status la altul. Căci nici unul dintre cei şase interpreţi nu are în sarcină doar un singur rol, un personaj unic, fiecăruia i se cere să sară, da, să sară, fără nici un fel de plasă de siguranţă, de la realism la onirism. De la gestul normal la mişcarea amplă, desfăcută, exagerată, coregrafiată. De la rostirea cotidiană la aceea excesiv teatralizată. Dar nu vorbea oare Jarry însuşi de actorul obligat să îşi facă nu doar vocea, ci şi corpul personajului?

E foarte adevărat că cei şase- Christophe Grégoire, Camille Cayol, Xavier Boiffier, Vincent de Boüard, Cécile Leterme şi Sylvain Levitte- sunt ajutaţi în reuşita lor de o serie întreagă de persoane invizibile – de la scenograf la light designers, de la creatori ai mişcării scenice vii, surprinzătoare, făcută din “rupturi”, metafore, hiperbole vizuale în cascadă la creatori ai coloanei sonore- fără a căror contribuţie succesul şi împlinirea spectacolului ar fi fost de neimaginat.

image
image

FOTO Johan Persson

Primul ajutor le-a venit însă regizorului, scenografului şi interpreţilor din partea lui Jarry însuşi, dinspre textul lui şi dinspre imensele “rezerve de gând” conţinute de acesta. Dinspre libertăţile oferite de partitură şi stipulate ca atare de dramaturgul însuşi în ades invocatul Discours d’Alfred  Jarry prononcé à la première représentation d’ Ubu Roi au Théâtre de l’Oeuvre la data de 10 decembrie 1996. Un discurs în care găsim enunţat nu numai dreptul de a interpreta cum ne place fantezia ubuescă, ci şi referiri la numeroase alte probleme-cheie ale teatrului de oriunde şi de oricând, precum masca, decorul, costumul ş.a.m.d.

image

În primele minute ale spectacolului am putea crede că Declan Donnellan şi principalul şi fidelul lui colaborator, scenograful Nick Ormerod, au forţat limitele libertăţii oferite de Jarry. Că au încălcat flagrant acel codicil prin care scriitorul francez respingea reprezentarea realistă, decorul realist şi deschidea proces teatrului de factură burgheză. Totul începe ca o piesă de salon, ca un vodevil, cu o familie franceză din zilele noastre, trăind relativ bine într-un apartament confortabil, echipat cu de toate. O familie franceză ce se pregăteşte să primească oaspeţi, la prânz sau la cină- peu importe!. Drept pentru care prepară un meniu cât mai bogat, mai burghez, mai conformist cu putinţă. Fiul familiei în cauză se joacă, plictisit, cu o cameră de luat vederi, vede agitaţia inutilă a mamei şi tatălui său, observă ce fac ei în bucătărie, în salon, cum sunt ei iritaţi de mica întârziere a invitaţilor, cum joacă apoi amândoi, în cel mai ionescian chip cu putinţă, comedia socială aferentă, ş.a.m.d.

Dialogurile dintre gazde şi invitaţi pot fi numai intuite, se aud în surdină, murmurate. Nu ele contează, cum, de fapt, nu contează nici cadrul burghez. O importanţă majoră dobândesc ustensilele ce se găsesc în bucătăria familiei, obiectele casnice, abajurul , uscătorul de păr, ş.a.m.d. Ele îi vor servi adolescentului (Sylvain Levitte) la “turnarea” propriului film, adevărata substantificque moelle, cum spunea Rabelais a spectacolului, un film în care îşi va distribui părinţii, magistral interpretaţi de Christophe Grégoire şi Camille Cayol, în Domn Ubu şi Madam Ubu (prefer versiunile onomastice propuse de Romulus Vulpescu în excelenta lui traducere), iar pe invitaţii lor în Căpitanul Bordure (Xavier Boiffier), Regele Wenceslas (Vincent de Boüard), Regina Rosemonde (Cécile Leterme). Sie însuşi îşi va rezerva rolul Bougrelas. Ustensilele amintite vor deveni, rând pe rând, în cel mai comic şi mai neaşteptat mod cu putinţă, coroană, arme ale crimei sau armament de război. Domn Ubu vorbeşte mereu şi mereu de bani (argent în limba franceză) drept pentru care ei vor fi semnificaţi printr-o imensă folie de argint. Declan Donnellan mizează mereu şi cu folos pe contradicţia dintre denotativ şi conotativ, dintre entendu şi sous-entendu, desfăşoară sub ochii noştri un subtil curs practic de pragmatica teatrului.

Când filmul “de război” imaginat, turnat sub ochii noştri de fiul familiei franceze se va fi terminat, el, adolescentul, se va aşeza la rându-i la masă, integrându-se cumnte şi pofticios riturilor sociale. Ca o victimă a datoriei. Consfinţind o dată în plus caracterul ionescian al viziunii regizorale a lui Declan Donnellan asupra lui Ubu Roi.        

Compania Check by Jowl Londra - UBU ROI de Alfred Jarry;

Spectacol produs de compania Check by Jowl şi Barbican Londra, Les Gémeaux/Sceaux, Scène Nationale and La Comédie de Béthune- Centre Dramatique National de Nord Pas- de-Calais;

Regia: Declan Donnellan;

Designer: Nick Ormerod;

Regizor corespondent: Michelangelo Marchese;

Regizor de mişcare scenică: Jane Gibson;

Muzica & sound design: Davy Sladek cu compoziţiile lui Pady Cunneen;

Video designers: Benoît Simon şi Quentin Vigier; Cu: Christophe Grégoire, Camille Cayol, Xavier Boiffier, Vincent de Boüard, Cécile Leterme, Sylvain Leterme;

Data reprezentaţiei: 30 noiembrie 2014.      


* Editura Unitext, Bucureşti, 2010

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite