Despre music-hall şi „Cehov al Irlandei”, cu regizorul Cezar Ghioca, la Adevărul Live

Cezar Ghioca este unul dintre foarte puţinii regizori români de teatru specializat în music-hall, cu studii aprofundate în Statele Unite. El a fost invitat la Adevărul Live, pentru o discuţie despre music-hall, dar şi despre cea mai recentă premieră a sa, „Jocul din Ialta”, o piesă scrisă de Brian Friel, numit „Cehov al Irlandei”.

A făcut studii aprofundate în regie de teatru de arta actorului, iar specializarea în teatru muzical a aprofundat-o în Statele Unite ale Americii, cu sprijinul unei prestigioase burse Fulbright. Experienţa americană şi-a împărtăşit-o şi sub formă publicistică, având cronici dramatice publicate în Adevărul literar şi artistic în 2004-2005, dar şi ca profesor la Catedra de Studii Americane a Facultăţii de Litere a Universităţii Bucureşti, printr-un curs de teatru american contemporan.

Printre montările sale de succes pot fi menţionate „Căsătorie cu de-a sila“ şi „Doctor fără voie“, de Molière, „Divanul persian“ şi „O premieră furtunoasă“, musicaluri de Octavian Sava Şi Marius Ţeicu, “Fason de înger', spectacol coupé, şi "Douăzeci de minute cu îngerul" de Alexandr Vampilov, “O noapte furtunoasă' de I.L. Caragiale, iar cea mai recentă premieră, abia pusă în scenă, este "Jocul din Ialta", de Brian Friel, un text tradus şi montat în premieră în România de Cezar Ghioca.

Cele mai importante declaraţii:

Definirea termenului de music-hall

Sub umbrela de teatru muzical intră foarte multe tipuri de spectacol care încorporează şi muzică, de unde vine şi denumirea de music-hall. Paleta, spectrul este foarte mare şi se poate defini în două extreme: teatrul cu muzică, în care definiţia corectă este un spectacol de teatru în care există inserturi muzicale, dar care dacă ar fi scoase din ţesătura spectacolului, s-ar înţelege perfect piesa şi am şti despre ce e vorba; music-hall-ul, în accepţiunea americană a termenului, a cărui reţetă a fost făcută în 1943 cu spectacolul „Oklahoma“, în care atât muzica, cât şi coregrafia, textul şi spectacolul concurează la a crea o singură poveste în care personajele se exprimă atât verbal, cât şi cântând şi dansând. 

Asta este o reţetă la care s-a ajuns prin colaborarea dintre Richard Rodgers şi Oscar Hammerstein, acesta făcuse operete şi tot el a făcut şi spectacolul „Show Boat“, care a fost unul dintre marile spectacole cu muzică din SUA, şi Rodgers scrisese foarte multă muzică uşoară pentru revistele care se montau pe Boadway, cât şi teatru de revistă, în care se alternează mici momenţele de umor cu numere de balet şi de muzică.

În operetă, povestea este un pretext pentru muzică.

Music-hall-ul este acel tip de spectacol care foloseşte muzica, dansul şi drama pentru a spune o poveste sau pentru a explora o temă dramatică. După explozia din anii '60 în care s-a reinventat teatrul ca definiţie, că nu trebuie să existe neapărat o poveste narativă ca o premiză de spectacol. Teatrul conceptual, teatrul fragmentat poate lua şi forma unui spectacol muzical, asta s-a întâmplat cu „Herr“, în 1968, în care erau prezentate episoade din viaţa mai multor personaje, evident, coerent legate între ele ca şi sens, dar nu neapărat cu un fir narativ bine definit.

Cum se face un music-hall

Se face în mai multe feluri: fie iei textul şi muzica şi încerci să montezi sau există varianta în care nu există nimic şi atunci producătorul angajează în primul rând un compozitor şi un scenarist pentru a face textul piesei. Există şi varianta foarte rară în care există doar o singură persoană care face şi textul, şi muzica. Marile musicalurile au trei mari autori: un compozitor, un textier pentru versurile cântecelor şi cel care face povestea, defineşte personajele, scrie dialogurile. Există şi compozitori care îşi scriu şi versurile, de exemplu Stephen Sondheim, care este considerat cel mai mare compozitor de muzică american. Iniţial a scris versurile de la „West Side Story“, care a rămas un punct de referinţă în istoria musicalului universal. În general, se structurează povestea şi în funcţie de cum se stabileşte relaţia dintre autori fie se vine cu versurile şi apoi se scrie muzica sau invers. 

Am vrut să transformăm piesele lui Caragiale în musicaluri. La „O noapte furtunoasă“ am colaborat cu o echipă minunată de oameni, cu Octavian Sava şi cu Marius Ţeicu, care sunt cam singurii care fac comedii muzicale după reţeta clasică, în care se spune o poveste, în general cu tentă comică, şi unde se dilată cu muzică şi dans. Cu domnul Sava am stabilit povestea şi am ajuns la ideea că este păcat să încercăm să concurăm cu I.L. Caragiale, încercând să transformăm textul original în versuri de cântec, am abandonat ideea, şi atunci am mutat toată povestea în culisele unui teatru de revistă, care montează un spectacol de muzică pe piesa „O noapte furtunoasă“, dar noi arătăm, de fapt, ce se întâmplă în culisele acestui teatru, unde relaţiile dintre personaje onglindesc relaţiile dintre piesa originală. Adică directorul teatrului pe post de jupân Dumitrache, diva, soţia care are o relaţie cu junele prim. 

Unul dintre cele mai de succes spectacole, care în continuare se joacă pe Broadway, la Londra şi peste tot, este „Mama Mia“ şi a pornit de la ideea de a folosi muzica uşoară a unei formaţii îndrăgite, cum a fost cazul ABBA, dar s-au făcut music-hall-uri şi după Elvis Presley, Bee Gees, mai nou acum sunt invitaţi compozitori de muzică uşoară, cum este Elton John, care a făcut „The Lion King“ şi „Aida“, Phil Collins, sunt invitaţi compozitori de muzică uşoară pentru a scrie muzică pentru spectacole, pentru că au un vibe contemporan care prinde la public.