Cum să faci o comedie dintr-o tragedie

O trecere în revistă, fie şi sumară, a bibliografiei critice consacrată piesei Titus Andronicus pune în evidenţă câteva dominante.

Reţin două. Prima. Mai toţi comentatorii o socotesc ca fiind una dintre cele mai slabe scrieri ale lui Shakespeare. “Vulgaritatea tragediei şi lipsa originalităţii, aflată în toate celelalte opere ale lui Shakespeare, măresc bănuiala că ea ar fi scrisă de unul dintre dramaturgii la modă ai scenei elizabetane”, scria Haig Acterian, pentru ca mai apoi să adauge: “...silinţa autorului lui Titus Andronicus este josnică, el nu caută decât o îngrămădire de atrocităţi, chinuri fizice şi masacre”. Ceva mai aproape de noi, un monograf polonez, în bună măsură îndatorat şcolii lui Jan Kott- l-am numit pe Andrzej Žurowski- nota că “la prima vedere, e greu de crezut că monstruozitatea aceasta dramatică (s.m.M.M.) a ieşit de sub pana lui Shakespeare”. A doua. Aproape că nu există comentariu critic, fie de esenţă preponderent literară, fie analiză de spectacol, care să nu insiste asupra sângelui în exces din piesă. Cine are curiozitatea de a cerceta cronicile apărute în feluritele reviste româneşti în 1992, atunci când Titus Andronicus a fost pentru prima dată reprezentată în România, graţie spectacolului Teatrului Naţional din Craiova şi regizorului Silviu Purcărete, cu Ştefan Iordache în rolul titular, va obţine lesne dovada acestei afirmaţii.

Nu prea există motive să ne îndoim de adevărul comentariilor ce relevă locul deţinut, în ierarhia valorică a creaţiei shakespeariene, de Titus Andronicus. Ceva mai dătătoare de dureri de cap e observaţia referitoare la cât de malefice sunt ‘’florile răului” presărate de Shakespeare în această piesă. Fiindcă e evident că Richard III sau Regele Lear sunt încă şi mai violente. Atâta doar că acolo violenţele sunt înfăţişate cu mult mai multă ştiinţă dramaturgică şi cu infinit mai multă artă.

Sunt numeroase indicii că Brian Michaels, un regizor de origine britanică, stabilit în Berlinul de Vest, invitat de Teatrul German de Stat din Timişoara să monteze piesa, a fost iniţial şocat de ceea ce Andrzej Žurovski numeşte “bestialitatea aproape suprarealistă a eroilor piesei”. Şocat dar nu înspăimântat. Mai-mai că aş zice că Brian Michaels a înlocuit rapid şocul printr-un surâs, asemenea lui Jan Kott, atunci când a recitit textul. Drept pentru care l-a montat astfel încât să ne facă şi pe noi, spectatorii spectacolului său, nu doar să surâdem, ci uneori chiar să râdem de-a binelea.

Titus Andronicus e înscenată la Timişoara în formula binecunoscută a teatrului în teatru. Mai exact spus, în aceea a cabaretului în teatru. Care dispune câteodată şi de un narator binevoitor, în persoana lui Marcus Andronicus (Franz Kattesch). Graţie scenografiei create de Ioana Popescu, scena tradiţională, readusă la vedere după multă vreme într-una dintre producţiile instituţiei, ni se înfăţişează asemenea uneia specifice spectacolului de cabaret, cu o cortină roşie şi cu beculeţele aferente. Ruinele Romei, dispuse şi pe scenă, dar şi în faţa acesteia, sunt subliniate în exces, hainele mai tuturor personajelor sunt murdărite de moloz. Asta ca să ne fie şi mai limpezi grozăviile anterioare şi să înţelegem amploarea grozăviilor ce vor urma.

Cruda Tamora, jucată de Enikö Blénessy, înveşmântată cel mai adesea conform modei din anii 30-40 ai secolului trecut, se produce muzical în faţa unui microfon cam din aceleaşi vremuri, în vreme ce maurul Aaron, interpretat de Georg Peetz, poartă frac, e cât se poate de blond şi cântă la pian, cam la fel cum se întâmplă în filmul Casablanca (muzica e compusă de Alex Halka). Doica (Dana Borteanu) îi aduce cu poză copilul avut cu Tamora, teribilul Aaron se arată brusc un tată extrem de devotat şi de sensibil, îşi leagănă progenitura, dar actorul Georg Peetz are mereu grijă să se mişte astfel încât noi, spectatorii, să observăm fără nici un fel de dificultate că are în braţe o păpuşă. Saturninus pare, în interpretarea lui Rareş Hontzu, nu din cale afară de deştept, cu siguranţă a lipsit, pe vremea tinereţii, de la lecţiile în care se preda codul manierelor elegante, e răsfăţat şi retardat la vedere, pe deasupra e împiedicat şi face glume proaste, simulându-şi otrăvirea, la ospăţul final, cel la care convivilor li se serveşte mâncare gătită din corpul fiilor Tamorei. Demetrius (Alex Halka) şi Chiron (Horia Săvescu) sunt criminali, sunt cruzi, pun la cale josnicii, dar asta nu-I împiedică defel să aibă ceva clovnesc în comportament. Alarbus (Raul Bastean) e mai puţin conturat şi mai puţin prezent în scenă. Dintre fiii lui Titus Andronicus doar Lucius (Konstantin Keidel) are proeminenţă, Quintus (Paul Cebzan) şi Martius (Richard Hladik) sunt personaje episodice. Tot episodic e Ămilus (Aljoscha Cobeţ) în vreme ce micul Lucius (Harold Weisz) e încă şi mai episodic. Bassianus (Boris Gaza) cade copilăreşte în capcană şi devine victimă sigură şi fără probleme, Lavinia (Anne-Marie Waldek), e machiată violent, ca la teatru, apare, după scena violului, într-o o rochie înroşită zdravăn, ca după o hemoragie fatală, aşa că e mare mirare mare că mai supravieţuieşte şi poate fi prezentă în secvenţa răzbunării finale a lui Titus Andronicus. Care Titus Andronicus, interpretat de Radu Vulpe, e singurul personaj cu adevărat serios din spectacol. Ba e chiar şi reflexiv. Serios şi reflexiv până către finalul cu repetiţie ( acesta e jucat de trei ori, tot mai concentrat, tot mai pe repede-înainte, tot mai grotesc, parcă în stilul marelui mut) până în clipa în care cineva se hotărăşte să se ducă şi să tragă cortina. Ca să se termine odată comedia.

Aşa încât spectacolul de la Teatrul German de Stat din Timişoara, bine asumat stilistic de interpreţi, e o demonstraţie reuşită asupra felului în care poţi să faci în chip voluntar şi explicit o comedie dintr-o tragedie nu tocmai izbutită, chiar dacă această tragedie poartă semnătura lui Shakespeare. Şi uite aşa, acele “flori ale răului” despre care vorbeam la început nu ne mai provoacă migrene, ci ne amuză.

Teatrul German de Stat din Timişoara - TITUS ANDRONICUS de William Shakespeare; Versiunea scenică în limba germană: Haans-Dietrich Schmidt; Regia artistică: Brian Michaels; Dramaturgia: Haans-Dietrich Schmidt, Valerie Seufert; Decorurile şi costumele: Ioana Popescu; Muzica: Alex Halka; Cu: Rareş Hontzu, Boris Gaza, Radu Vulpe, Franz Kattesch, Konstantin Keidel, Paul Cebzan, Richard Hladik, Harald Weisz, Aljoscha Cobeţ, Raul Bastean, Alex Halka, Horia Săvescu; Georg Peetz, Enikö Blénessy, Anne-Marie Waldek, Dana Borteanu; Data reprezentaţiei: 8 februarie 2013