Avusesem şansa, bucuria de a fi martorul premierei montării timişorene, am scris despre ea cu plăcere. Ştiam încă din martie, atunci când am fost la Timişoara spre a o vedea, că şi la Bucureşti se pregăteşte un spectacol cu aceeaşi piesă. Nu puteam, aşadar, rata versiunea de la Comedie nu numai fiindcă „fişa postului“ îi cere criticului să vadă cât mai mult, ci şi din alte motive.

Mai întâi, fiindcă, Pescăruşul rămâne scrierea mea favorită din creaţia lui Anton Pavlovici. O socotesc cea mai bună şi poate şi cea mai dificilă piesă a marelui dramaturg. O piatră de hotar în înnoirea limbajului teatral. Inaugurând în 1896 seria „scrierilor cehoviene“, fiind o piesă despre teatru, fie şi numai parţial o metapiesă, problematica ei concentrându-se, cum bine observa G. Călinescu, în zona esteticului, Pescăruşul nu doar că anunţă alte viitoare capodopere, aşa cum sunt Livada de vişini sau Trei surori, dar şi valorifică ceea ce era mai bun în Platonov, bunăoară, lucrare de tinereţe, multă vreme desconsiderată, minimalizată, dar pe care montări de dată recentă, de la noi şi de aiurea, par să o supună unui necesar proces de reevaluare.

În al doilea rând, fiindcă eram intrigat de diversitatea opiniilor exprimate asupra spectacolului. O diversitate altfel decât cea consumată îndeobşte între limitele fireştilor diferenţe de gust, o diversitate marcată chiar de un categoric, ba chiar brutal refuz, nu tocmai natural. Un categoric al sentinţei şi al previziunii pus la îndoială din start de faptul că nu mi-a fost chiar foarte uşor să obţin dreptul de a vedea spectacolul.

Actorii Emilia Popescu şi Alexandru Pavel în piesa „Pescăruşul“ (foto: George Dumitrescu)

Să mă explic. Iniţial, am vrut să fiu şi eu un spectator ca oricare altul. Dintre aceia care-şi plătesc onest biletul, fără a profita de avantajele, oricum puţine, pe care mi le oferă profesia. Mă rog, cea de-a doua profesie. Biletele pentru reprezentaţia în cauză erau însă demult epuizate. Argument clar că o criticiţă care, cu răutăcioasă satisfacţie, calificase spectacolul drept ratare, s-a înşelat cel puţin atunci când a prevăzut că Pescăruşul de la Comedie va avea viaţă scurtă.

Renunţând, aşadar, la plăcerea incognitoului autoasumat, am obţinut o invitaţie prin amabilitatea Corinei Constantinescu, secretarul literar al Teatrului de Comedie. Şi, odată intrat în sala de spectacole, aveam să constat că nu doar că nu mai era nici un loc liber, ci că fusese nevoie de scaune suplimentare. Şi chiar şi aşa unii potenţiali spectatori au fost siliţi să plece întristaţi acasă în aşteptarea reprezentaţiei următoare.

Dar cum e spectacolul? După părerea mea, în nici un caz nu poate fi vorba despre ratare. La fel cum nici despre un spectacol-eveniment nu poate fi vorba. Mai precis, spectacolul lui Claudiu Goga e unul în care lucrurile bune se amestecă inexplicabil, surprinzător, câteodată copilăreşte chiar cu altele mai puţin bune. Dar care dispune şi de originalitate, şi de părţi bune.

Trec, deşi nu se poate trece chiar aşa de uşor, peste detaliul că montarea e prea lungă şi insuficient ritmată. Dar nu pot să trec peste faptul că decorul simplu (Lia Dogaru), cu puţine elemente individualizatoare, compus într-un negru enervant (cutia neagră stansilawskiană?) nu spune aproape nimic. În schimb, decorul din faianţa albă în care se joacă neterminata piesă a lui Treplev e prematur marcat de dâre sângerii, ducând mult prea repede cu gândul la un final tragic. Şi pentru ca lucrurile să fie încă şi mai limpezi, aş zice prea limpezi, Claudiu Goga şi creatoarea costumelor (Liliana Cenean) mai comit încă o greşeală. Aceea ca, după pauză, să aducă în scenă mai toate personajele (Arkadina, Trigorin, Sorin, Maşa, Polina Andreevna, Medvdenko) înveşmântate în negru, carevasăzică pregătite pentru doliu, anticipând aşadar ceea ce nu era, nu trebuia anticipat.

Actorii Mirela Oprişor şi Dragoş Huluba în piesa „Pescăruşul“ (foto: George Dumitrescu)

Sunt în spectacol, şi nu pot trece nici peste asta, câteva scene de o frumuseţe aparte. De o emoţie ieşită din comun. Mă gândesc la cea a acoperirii pescăruşului ucis cu cenuşă şi pământ, scenă ce îşi află rapelul în acoperirea de vie, tot cu cenuşă şi tot cu pământ, de către Treplev, a epavei umane reprezentate de Zarecinaia. Impresionant e şi momentul din final, excelent jucat de Vladimir Găitan, cel în care doctorul Dorn anunţă, cu vocea sugrumată de lacrimi, vestea morţii lui Treplev, vorbele-i fiind contrapunctate de împrăştierea ciornelor manuscriselor acestuia.

Claudiu Goga îşi construieşte spectacolul pe o seamă de coordonate intrinseci textului, limpede precizate din cele câteva rânduri scrise de regizor pentru caietul-program al spectacolului. E vorba, mai întâi, despre iubire. Maşa îl iubeşte pe Treplev, acesta o iubeşte pe Zarecinaia, Nina îl venerează pe introvertitul Trigorin. E vorba despre sex. Maşa nu îl iubeşte deloc pe Medvedenko, ceea ce nu o împiedică deloc să se culce cu el, din plictis, în vreme ce Trigorin nu va ezita deloc să profite de naivitatea Ninei. E vorba despre obsesie, iubirea Arkdinei pentru Trigorin fiind mai curând una de natură obsesiv-posesivă decât strict autentică. Despre trădare şi, în consecinţă, aproape că nu există personaj din Pescăruşul care să nu fi trădat pe cineva. E vorba despre ratare. De altfel, e greu de spus care dintre artiştii declaraţi din Pescăruşul e cel mai ratat. Arkadina, cea care ratează definitiv şi tragic rolul de mamă? Trigorin, ratatul „de success“, Treplev, ratatul formelor noi, sau Nina? Medvdenko şi Maşa sau Polina Andreevna şi Şamraev rataţi în căsnicie? E vorba, în fine, despre moarte şi despre artă. Coordonate şi teme pe care jocul actorilor Emilia Popescu (Arkadina), Ştefan Bănică (Trigorin), ambii corecţi, dar nu mai mult în rolurile cele mai ofertante ale piesei, Vladimir Găitan (Dorn), Florin Dobrovici (Sorin), Carmen Tănase (Polina Andreevna), Gheorghe Dănilă (Şamraev), Mirela Oprişor (excelentă, de o originalitate ce se cuvine relevată în Maşa), Dragoş Huluba (Medvedenko), George Grigore (Iakov), Rădiţa Roşu (O fată în casă) le surprind în datele lor esenţiale.

Scenă din „Pescăruşul“ de A. P. Cehov, în regia lui Claudiu Goga (foto: George Dumitrescu)

Câteva cuvinte în finalul acestor însemnări despre jocul tinerilor Alexandru Pavel (Treplev) şi Anca Dumitra (Nina Zarecinaia). Alexandru Pavel are deja câţiva ani de profesie, iar faptul că rolul Trigorin i-a reuşit şi nu oricum, ci foarte bine, aproape că nu ar trebui să ne mire. Anca Dumitra e, din câte ştiu, la primul ei rol pe o scenă profesionistă, iar debutul ei e unul mai mult decât notabil. Ambii joacă excelent relaţia contrapunctică dintre cele două personaje. Căci, dacă în prima parte a spectacolului, maladivul expansiv e Treplev, în cea de-a doua condiţia respectivă e preluată, cu o necesară doză de disperare, de Zarecinaia.

Or, fie şi numai fiindcă atrage atenţia asupra talentului indiscutabil a doi tineri actori a căror evoluţie ulterioară merită obligatoriu a fi urmărită, spectacolul lui Claudiu Goga e unul care contează. Şi care mă face să cred că, în contextul teatrului românesc, 2013 poate fi socotit şi anul Pescăruşului.


Teatrul de Comedie din Bucureşti- PESCĂRUŞUL de A. P. Cehov;

Traducerea: Maşa Dinescu;

Regia şi ilustraţia muzicală: Claudiu Goga;

Decorul: Lia Dogaru;

Costumele: Liliana Cenean;

Cu: Emilia Popescu, Ştefan Bănică, Vladimir Găitan, Carmen Tănase, Florin Dobrovici, Gheorghe Dănilă, Mirela Oprişor, Dragoş Huluba, Anca Dumitra, Alexandru Pavel, George Grigore, Rădiţa Rosu;

Data reprezentaţiei: 27 octombrie 2013