Actori excelenţi într-o piesă proastă

Deşi a apărut într-o prestigioasă colectie a Fundatiei Camil Petrescu în selectia şi traducerea Lilianei Alexandrescu, om de cultură şi de gust, piesa „Sex” a olandezului Rob de Graaf ( n.1952) este una proastă din mai multe puncte de vedere.

S-ar putea ca titlul să-l fi dat realizatorii spectacolului de la Teatrul Metropolis întrucât nu e de găsit în lunga listă reprodusă de Wikipedia, considerându-se a fi comercial ( sic!). Chiar şi aşa piesa rămâne o melodramă depăşită care trăgând cu ochiul la celebra Cui îi e frică de Virgina Woolf a lui Albee, ar vrea să reia tema eroziunii cuplului şi a dramelor ce decurg de aici, foarte la modă azi.

Doar că în textul lui Graaf, un text de vorbe, de prea multe vorbe, deteriorarea relaţiei dintre Chra şi Harco după 30 de ani de căsnicie nu are nicio miză. Cei doi se înfruntă până la duşmănie practic fără motiv, iar starea lor pare determinată de splin. Ratarea pe care o bănuim drept cauză ar fi nu doar a cuplului ci şi a individului în societatea capitalistă (!!!) temă pasager atinsă în discuţiile de pe scenă. Ce-i drept un emigrant paraşutat din Chile, un Chile comunist din epoca  Allende ajunge să condamne lumea în care credea că-şi găseşte fericirea, acuzând-o de secătuire sufletească. Şi, deşi viaţa lui de mic escroc sentimental în calitate de partener al unui homosexual bătrân şi bogat  devine una facilă, Speedo cel pur ca o floare, cum îl descrie Chra ( numele acestui personaj sună în româneşte ciudat,  ca o interjecţie ), se întoarce în ţara sa pentru a se căsători şi a trăi oricum ferit de perspectiva înstrăinării pe care o descoperă  într-o societate zis evoluată.

Două câte două personajele dialoghează în piesă preţ de aproape două ore,emiţând panseuri răsuflate despre viaţă, iubire, fericire,  fără să comunice ceva nou. Soţul chiar e un profesionist în materie, un filosof, dar replicile lui sunt la fel de fade. Cu toate acestea actorii unu şi-unu din distribuţia alcătuită de regizorul Claudiu Goga se angajează sută la sută, pe mâna talentului lor bogat, într-o demonstraţie de virtuozitate. Fiindcă nu e uşor să te lupţi cu o pădure de vorbe inutile şi să faci credibilă presupusa dramă a unor personaje goale de conţinut. Emilia Popescu în rolul femeii cu o personalitate expandată, cinică şi dezabuzată e în mijlocul acestei crize conjugale şi existenţiale. Parcursul ei de la ofensivă la resemnare, când o boală incurabilă ( artificiu dramatic forţat şi de prost gust) o scoate din joc e atent elaborat pentru a sugera o biografie mai acătării, în ciuda datelor furnizate de autor. Actriţa, cu şarmul ei binecunoscut scoate personajul din starea narcisiacă ce-l face cam antipatic atribuindu-i mister şi o resursă de sensibilitate nebănuită şi bine disimulată. Mircea Rusu îl salvează pe Harco de pericolul intelectualismului sicofant, atribuindu-i în schimb o superioară înţelegere. Joacă reţinut, cu eleganţă rolul unui fel de psihoterapeut pe lângă soţia sa cu păreri radicale şi ambiţii disproporţionate.

Gelu Niţu e prietenul excentric Raph, cu pasiuni sexuale extravagante şi un  altruism neobişnuit. Actorul reuşeşte să-şi atragă simpatia partenerilor ca şi a publicului care-l urmează în tribulaţiile lui sentimentale afişate emfatic. Cum la Teatrul Odeon unde e angajat apare rar în roluri pe măsura talentului său, actorul foloseşte prilejul pentru a ne convinge o dată în plus de locul său privilegiat în ierarhia valorică a teatrului bucurestean.În fine Mihai Calotă, actorul special pe care ne-am obişnuit să-l numim aşa pentru felul său aparte de a -şi manageria prezenţa scenică, uzează de multă sugestie şi expresivitate  într-un rol care are puţine cuvinte fiindcă personajul nu ştie limba celorlalţi şi când se exprimă o face stâlcit. Din această găselniţă a autorului actorul nu face însă prilej de umor ieftin ci dincontră un element dramatic prin care se revarsă revolta acestui frustrat. Actorul are unul sau două momente strălucite în acest sens, şi altele în care dă glas unei crispări  interioare justificate. Ilustraţia muzicală ne ajută aici să-l înţelegem mai bine pe nostalgicul comunist rătăcit în ”jungla capitalistă ”. 

Quartetul excelenţilor  interpreţi salvează spectacolul Sex de la o cădere pentru care piesa morbidă, rutinier scrisă a neerlandezului Rob de Graaf  avea toate premizele.