Un dicţionar teologic insolit

Un eveniment editorial este apariţia „Dicţionarului teologic“, realizat de preotul Aristide Cucu, la Editura Quadrat.

Atât prin date biografice, cât mai ales prin educaţie, studii şi apetenţă culturală, preotul Aristide Cucu aparţine patrimoniului interbelic. Cu siguranţă, în casa părinţilor săi, ambii învăţători, a putut cunoaşte de timpuriu fascinaţia cărţii şi a lecturii, iar anii studenţiei la Cernăuţi, oraş universitar şi strălucită oază de cultură, i-au oferit suficiente oportunităţi intelectuale şi de profundă reflecţie, care să-i modeleze o personalitate vie şi distinctă. S-a născut la 28 septembrie 1901 în Hudeşti (jud. Botoşani). Copilăria şi-o petrece însă la Conceşti, sat învecinat în care tatăl şi mama sunt învăţători. Urmează cursurile Şcolii primare în sat, după care se înscrie la Seminarul ieşean „Veniamin Costachi”. Termină Facultatea de Teologie a Universităţii din Cernăuţi şi tot în metropola nord-bucovineană îşi completează instrucţia la Seminarul Pedagogic Universitar. E atras de cercetarea universului teologic, citeşte cu nesaţ literatură liturgică şi conspectează documente din arhive şi biblioteci. Se căsătoreşte cu Elena Costinescu, una din fiicele preotului de la Ionăşeni (lângă Dorohoi), la rândul ei învăţătoare, care îi dăruieşte unicul fiu, Pavel, devenit mai târziu medic pneumoftiziolog, la Iaşi, cu doctorat în medicină. Hirotonit la Darabani, el se stabileşte în micul oraş de lângă Prut, ca paroh al Biserici „Sf. Nicolae”. Rămâne în serviciul enoriaşilor ortodocşi din Darabani două decenii, foarte implicat în viaţa spirituală locală. Continuă să studieze, sporindu-şi zestrea documentară, cu dorinţa secretă de a-şi valorifica acumulările mai târziu. Între timp îşi exersează condeiul, publicând în presa vremii articole pe teme teologice. După 1945 se stabileşte ca preot la Diteşti (jud. Prahova), până în 1967 când, pensionându-se, se întoarce în Moldova, la Iaşi, lângă fiul său. N-a părăsit însă definitiv spaţiul liturgic, slujind în continuare la altar, până în 1991, la Biserica Golia. A plecat la cele veşnice în ziua de 29 ianuarie a anului 1992, fiind înhumat la Cimitirul „Eternitatea” din Iaşi.

Cum spuneam mai sus, la Darabani preotul Aristide Cucu, dincolo de pastoraţie, era mereu ancorat în proiecte culturale. Aici compune două manuale şcolare, intitulate Carte de religie pentru clasa a lll-a primară şi respectiv Carte de religie pentru clasa a lV-a primară, ambele validate de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române în 1938 şi fiind, se pare, primele de acest fel intrate în uzul şcolilor noastre. Imprimarea textelor s-a realizat la „Tipografia Şcoalelor” din Dorohoi. Manualele conţin texte biblice, numeroase parabole cu caracter religios şi educativ, ca şi rezumate pline de învăţături morale ale Vechiului şi Noului Testament. Facerea lumii, crearea omului, păcatul strămoşesc, Noe şi Potopul, Turnul Babel, relatări despre Avraam, Isac, Esau şi Iacob, Iosif şi fraţii săi, Moise, Ieşirea din Egipt, Decalogul, David, Solomon şi Templul, Iov, Ierusalimul, Proorocii, fragmente din viaţa lui Iisus, pilde urmate de scurte comentarii analitice alcătuiesc sumarul primului manual. Pentru cei din clasa a lV-a manualul este deja mai complex, îmbogăţit chiar şi cu subiecte din palierele teoretice ale teologiei, precum cele 7 taine şi tâlcul lor, dar şi aprofundarea cronologică a vieţii Mântuitorului. Cele două manuale, prin caracterul lor accesibil şi prin tezaurul de învăţăminte morale pe care le propun, ar putea constitui şi astăzi instrumente folositoare în educaţia şcolară. Aristide Cucu a mai alcătuit la Darabani în beneficiul creştinului ortodox o carte de rugăciuni, numită sugestiv Scara le cer, de asemenea aprobată în 1940 de către Mitropolia Moldovei şi Sucevei.

Lucrarea fundamentală a preotului interbelic Aristide Cucu, păstrată în manuscris, rămâne Dicţionarul teologic-bisericesc.

Pentru noi, întâlnirea cu acest manuscris reprezentând opera de căpătâi a preotului cărturar, la circa un sfert de veac după moartea sa, a constituit o veritabilă revelaţie. Dicţionarul, rodul a peste patru decenii de migăloasă documentare şi elaborare, a fost definitivat abia în septembrie 1982. O muncă impresionantă, aşternută pe aproape 800 de pagini şi însumând cercetarea unei vaste bibliografii, de la ziare şi reviste, la dicţionare, enciclopedii, cursuri universitare, cărţi şi tratate din sfera teologiei româneşti şi universale, etc. Investigaţiile fostului paroh din Darabani se concretizează în monografierea a peste 1500 de termeni şi sintagme, expresii dogmatice, nume proprii şi cugetări, titluri, definiţii, teorii şi idei din arealul ideologiei creştine şi nu numai. Autorul se dovedeşte extrem de meticulos, încercând şi reuşind de cele mai multe ori să acopere, cu maximă acribie ştiinţifică, semnificaţia şi etimologia subiectelor cercetate, dar şi extensiile lor posibile pe linie semantică. Vorbim deci de o misiune complexă, adevărat maraton filologico-teologic, de care preotul Aristide Cucu s-a achitat remarcabil. Rezultatele unui astfel de efort meritau cu prisosinţă, după opinia noastră, să fie cunoscute. Chiar dacă în scurta Lămurire care deschide impozantul tom-manuscris autorul, cu modestie demnă de o faţă bisericească, afirmă că dicţionarul „nu este elaborat pentru tipărire, ci rămâne de uz şi interes personal, sau cunoscut cel mult de unii fraţi preoţi şi prieteni apropiaţi”. Cu această amprentă de lucrare nedestinată publicului larg, de multe ori textele şi comentariile autorului au aspect de produs nefinisat, cu unele inadecvări formale. Însă în trupul sănătos al întregului, toate acestea devin practic neglijabile.

Iată de ce, în pofida oricăror dificultăţi, astăzi, când valorile perene ale trecutului sunt redate sistematic circulaţiei, lucrarea inedită a preotului Aristide Cucu nu putea face excepţie. Ea se dovedeşte extrem de utilă pentru oricine ar dori să pătrundă în intimitatea universului religios, cu istoricul său complex, traversat necontenit de clarificări şi confruntări adesea dramatice, până în zilele noastre. O calitate a autorului constă în efortul său de obiectivare, el reuşind să menţină la nivel atitudinal acel echilibru care să-i confere credibilitate. Desigur, în dicţionar ponderea o deţine creştinismul, cu toate transformările sale de parcurs, dar cercetătorul se opreşte, ori de câte ori este necesar, şi asupra iudaismului, mahomedanismului, budismului etc., oferind lămuriri bazate totdeauna pe izvoare bibliografice şi ferindu-se pe cât posibil de verdicte cu tentă subiectivă. Căci dorinţa sa capitală este ca dicţionarul să echivaleze cu un tablou cât mai cuprinzător, dacă nu complet, al fenomenului teologic-bisericesc de-a lungul timpului. De aceea, nu atât din respect pentru altera pars, cât mai cu seamă în numele obiectivităţii de care pomeneam, autorul realizează, spre exemplu, la litera O un florilegiu de citate din diverşi autori celebri, de la cei vechi până la contemporani, în care unii contestă şi chiar blamează preceptele religiei, credinţa în Dumnezeu, lăsându-ne pe noi, cititorii, să tragem concluziile corecte. La comentariul despre Dumnezeu (nr. 391) este citat un om de ştiinţă, naturalistul Linne, care vede în fiecare frunză degetul lui Dumnezeu, un ateu precum Kafka, dar şi un filosof, precum Kant, cu vestita-i zicere: „Două lucruri mă umplu de uimire: Cerul înstelat, deasupra mea şi legea morală din mine”, legea morală nefiind altceva decât glasul divinităţii în conştiinţa omului.

De altfel, panseurile celebrităţilor (de la Cicero, Voltaire şi Henri Coandă, la Hegel, Blaga sau Arghezi), indiferent de apartenenţa lor religioasă, constituie, să recunoaştem, un ingredient original în corpul tematic al dicţionarului. Nu doar original, ci uneori chiar şocant dacă avem în vedere că la un moment dat „au cuvântul” inclusiv Engels, Lenin şi… Partidul Comunist Român! Autorul proceda aşa poate şi din precauţie, pentru securitatea sa personală: era totuşi înainte de anul 1982. În fine, cercetătorul vrea să-şi conserve acelaşi ton de imparţialitate şi când prezintă diversele erezii şi reacţii schismatice care au punctat istoria creştinismului, înainte şi după despărţirea Răsăritului ortodox de Apusul devenit catolic (1054). Nu e greu să intuieşti însă poziţia autorului, analizându-i argumentaţia şi văzând sursele la care apelează pentru a se informa. Aici e momentul să subliniem poate cea mai importantă virtute a dicţionarului. Şi anume, diversitatea surselor şi numărul mare de titluri bibliografice pe care se sprijină proiectul său. De aceea şi definiţiile nu sunt adesea, prin dimensiuni, cele specifice unui dicţionar. Dimpotrivă, ele se transformă în comentarii care tind spre exhaustivitate, cu argumente multiple şi venite de la emitenţi foarte diferiţi, totul luând aspectul unor adevărate dezbateri.

Aşa se întâmplă în cazul unor subiecte precum antropologia creştină, unde se pun în balanţă inclusiv puncte de vedere discordante, omul fiind numit microcosmos, adică o sinteză între lumea spirituală şi cea materială. În final, percepem atitudinea autorului ca pe o profesie de credinţă, nu doar religioasă, ci şi intelectuală, una care găseşte liantul între religie şi ştiinţă : amândouă au ca scop adevărul. Instructive sunt şi glosele cu privire la dihotomia sau dualismul antropomorfic, cele despre diferenţele între infailibilitatea bisericilor ortodoxe (una consensuală) şi infailibilitatea papei (una dobândită), ori cele despre naşterea şi răspândirea isihasmului sau despre Învierea Domnului şi Sfânta Lumină care se aprinde în chip miraculos la mormântul său din Ierusalim. La fel de ample şi edificatoare sunt şi secvenţele tratând alte subiecte oarecum controversate între Răsărit şi Apus, precum euharistia, botezul, căsătoria, adulterul sau divorţul. Fireşte, în privinţa familiei prevalează conceptul moştenit de la Biserica Legii Noi, cea a lui Hristos, încă din zorii acesteia, care consideră unitatea dintre bărbat şi femeie ca „aşezământ dumnezeiesc”, temeinic fixat şi pe fundamentele  patristice de mai târziu.

Cititorul interesat va mai găsi în dicţionar, de pildă, toate informaţiile relevante despre începutul şi dezvoltarea monahismului, cu iniţiatorii săi, Antonie cel Mare şi Pahomie, în sec. XlV, şi cu cele două direcţii active şi azi: eremitică şi chinovială. Şi încă multe, multe altele, unele ţinând de filosofia populară, cum ar fi numeroasele inserţii paremiologice. În toate, viziunea autorului este una enciclopedică, prin urmare ne furnizează consideraţii pertinente şi despre stiluri arhitectonice, muzică, pictură, chiar şi despre… limba română literară! Cu alte cuvinte, se depăşeşte, în chip benefic pentru cititori, aria limitată a unei iniţiative strict specializate, cercetarea extinzându-se şi către domenii adiacente, mai ales dacă sunt cât de cât consonante cu subiectele comentate. În altă ordine de idei, am simţit şi noi, împreună cu autorul, dorul neostoit al bisericii noastre pentru unitatea primară a creştinismului, cea transmisă de apostoli. Autorul saluta fericit un prim gest ecumenic, consumat în anii 60 ai trecutului secol, când ortodocşii şi catolicii împăcau cele două căi de cunoaştere a lui Dumnezeu, apofatismul şi catafatismul, până atunci divergente. Întâlnirea dintre biserici şi reconcilierea lor, în contextul imenselor provocări ale prezentului, pare a fi singura soluţie raţională care să conducă la refacerea unităţii din vremea apostolică.

De aceea, credem că actualul dicţionar, cu toate deficienţele sale inerente unei lucrări scrise fără intenţia de a fi dată publicităţii, (motiv suficient care să-i justifice imperfecţiunile), poate deveni pentru oricine trăieşte în spaţiul cultural românesc, un mijloc rapid de informare şi creştere spirituală. Un instrument necesar studenţilor teologi, profesorilor de religie, preoţilor şi celorlalţi slujitori ai bisericii, publicului larg şi mai ales tinerilor, poate cei mai expuşi fenomenului alienării şi secularizării care bântuie lumea de azi. (Text publicat în prefaţa „Dicţionarului teologic“)