Războiul şi pacea Duhului Sfânt

Rusaliile sunt sărbătoarea naşterii în chip văzut a Bisericii lui Hristos. Paradoxal, deşi viaţa în Duhul Sfânt presupune pace şi dragoste, aceasta nu se poate obţine decât prin război. Astfel, Biserica devine loc al luptei. Duhovniceşti, dar şi lumeşti.

Înainte de Patimile Sale, Hristos le vorbeşte ucenicilor întristaţi. Numită biblic “Cuvântarea de despărţire”, aceasta ocupă un impresionant loc în Evanghelia Sf. Ioan: patru capitole (14-17), adică aproape un sfert din toată Evanghelia. De unde ne dăm seama de importanţa ei, deoarece constituie prevestirea a tot ce urma să vină de atunci înainte: Patimi, Răstignire, Înviere, Înălţare şi Pogorârea Duhului Sfânt. Acest text este, totodată, o prezentare foarte amănunţită a Duhului Sfânt şi a relaţiei dintre Tatăl, Hristos şi Duhul Sfânt. Sintetizând la maxim, ideea este că Duhul Sfânt este a treia Persoană a Sf. Treimi, care va fi trimis în lume pentru a continua lucrarea de mântuire începută de Tatăl şi Fiul, lucrare ce se va desfăşura în Biserica lui Hristos şi care va oferii lumii, prin har, mult aşteptata comuniune mântuitoare între Dumnezeu şi om. Desigur, celor ce şi-o doresc. “Nu vă voi lăsa orfani; voi veni la voi.“ spune Hristos.

Această comuniune va implica însă un război pe care creştinul îl va avea de dus în plan intern, cel al propriei persoane. Este singurul tip de război permis creştinului, fiind chiar profeţit de Hristos: “Să nu socotiţi că am venit să aduc pace pe pământ; n-am venit să aduc pace, ci sabie”. Pare nepotrivit ca El, Domnul păcii, să spună aşa ceva. Nu este însă singurul moment când pare că Hristos se contrazice singur, dar aceasta se întâmplă doar pentru că noi uităm să deosebim planul interior de cel exterior. Deşi Hristos vorbeşte de o aparentă luptă între oameni (“Căci am venit să-l despart pe fiu de tatăl său, pe fiică de mama sa, pe noră de soacra ei”) El nu uită să precizeze că aceasta nu este decât o consecinţă a faptului că nu toţi oamenii îi urmează Lui („duşmanii omului vor fi casnicii lui”). Este ceea ce, din păcate, şi vedem astăzi: credinţa poate provoca lupte între oameni, datorită opţiunilor şi opiniilor diferite. Acesta este războiul cel exterior şi nedorit, la care vom reveni imediat. Să mai rămânem însă la cel interior, de la care poate pleca cel exterior.

Războiul interior este un război cu tine însuţi, o luptă a desăvârşirii ce se naşte din contradicţia între virtute şi păcat. Numită chiar aşa de către Sf. Pavel, “lupta cu păcatul”, aceasta nu este nimic altceva decât o frământare interioară a omului de a dobândi virtuţile. Tensiunea se naşte din faptul că firea noastră trage mereu spre păcat, prin poftă, plăcere şi mândrie. Ei bine, datorită acestei tendinţe, desăvârşirea prin virtute nu se poate obţine fără luptă. O vorbă înţeleaptă spune că cel mai mare duşman al omului este el însuşi. Omul îşi poate folosi greşit propria libertate şi tinde, astfel, să ajungă rob al păcatelor. Subiectivismul este intenţia cu care se pavează drumul către iad, dar, astfel, libertatea devine o simplă formă de robie.

De altfel, toată civilizaţia creştină este străbătută de prezenţa acestui război duhovnicesc interior. Nu degeaba Duhul Sfânt se arată şi ca nişte “limbi de foc” (la Bobotează îl vedem în chip de porumbel, simbol al păcii) pentru că simbolistica duhovnicească a focului sugerează acest război interior. Aşa cum focul material are două mari calităţi, adică arde impurităţile şi este sursă a mişcării (prin combustie), tot aşa focul Duhului Sfânt, prin această luptă, curăţă sufletul de “impurităţile” păcatului şi pune în mişcare ceea ce păcatul distruge: dragostea. Ea este singura forţă care poate desăvârşi lumea întreagă. Sf. Ioan Botezătorul profeţeşte că Hristos va boteza “cu Duh Sfânt şi cu foc”, iar Hristos afirmă: “Că fiecare cu foc se va săra” şi “Foc am venit să arunc pe pământ, şi cât aş vrea să fie-acum aprins!“. Dragostea surpă mândria, iar de aici se provoacă o prăbuşire în lanţ a celorlalte “impurităţi”, cum arată Sf. Pavel în imul teologic închinat dragostei:

„Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte. Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă. Dragostea nu cade niciodată.” (1 Cor 13,4-8). Iar Sf. Petru îl completează: „ţineţi din răsputeri la dragostea dintre voi, pentru că dragostea acoperă mulţime de păcate.” Uşor de pus pe hârtie, dar cât de greu de aplicat în viaţă. E o adevărată luptă, pentru că există şi tendinţa opusă: „din pricina înmulţirii fărădelegii, iubirea multora se va răci”. Iată deci câtă luptă poate fi prezentă în noi înşine.

Dar, prin dobândirea virtuţilor, această luptă interioară este şi un drum către Adevăr. Toată frământarea omului de a lucra “focul dragostei” Duhului Sfânt nu este altceva decât o descoperire a Adevărului. Să nu uităm că păcatul are putere asupra noastră doar prin lucrarea minciunii. Hristos îl numeşte pe ispititorul diavol „tatăl minciunii” pentru că orice ispită este o deformare a adevărului. Prin urmare, cine doreşte să se desăvârşească trebuie să înceapă prin a identifica şi părăsi minciuna din propria sa viaţă. Este şi motivul pentru care Biserica, în prima duminică după Rusalii, va pomeni pe toţi sfinţii, ca unii ce au aflat Calea, Adevărul şi Viaţa.

Astfel, esenţa păcatului este minciuna, care duce la înşelare şi la împotrivirea faţă de Adevăr. Hristos ne făgăduieşte că părăsirea minciunii duce la adevărata libertate: “Dacă veţi rămâne întru cuvântul Meu, cu adevărat sunteţi ucenici ai Mei. Şi veţi cunoaşte adevărul, iar adevărul vă va face liberi“. În alt loc, Hristos se va auto-defini ca fiind “Calea, Adevărul şi Viaţa.” Astfel, ar fi de aşteptat ca Hristos să fie liderul informal al tuturor ce caută Adevărul şi libertatea. Din păcate unii procedează chiar invers, împotrivindu-se Lui, fiind deranjaţi de Adevărul care, uneori, poate fi dureros. Şi astfel apare războiul nedorit, războiul exterior. Un război pe care omul nu-l mai duce cu propria-i decădere, ci cu Hristos, cu aproapele, cu Biserica şi, finalmente, cu lumea întreagă.

Una este să găseşti şi alta este să accepţi Adevărul. Lupta exterioară, deşi nedorită, este consecinţa neacceptării interioare a Adevărului. Hristos avertizează că această împotrivire duce la dezbinare între oameni: ”Pare-vi-se c-am venit să dau pace pe pământ? Vă spun că nu, ci dezbinare.“ Oare câţi dintre noi nu ne opunem ieşirii din minciună? Câţi nu vrem să rămânem în întuneric? Câţi nu iubesc dragostea şi pacea? Câţi nu aleg dezumanizarea şi decăderea? Toţi aceştia nu numai că îşi fac rău lor înşişi dar, adeseori, se împotrivesc şi celor ce doresc să-i îndrepte. Este similar cu adversitatea naivă faţă de doctorul care face o injecţie. Credem că vrea să ne provoace suferinţă prin înţepătură, dar, în realitate, înţepătura ne face bine.

Există chiar o situaţie şi mai gravă: când omul îşi închipuie că Hristos porunceşte un război între oameni. Confuzia între „poruncă” şi „constatare” (frecvent întâlnită la cei ce interpretează Biblia subiectiv) generează extremismul religios. Mulţi spun că religia a născut războaie, dar asta doar atunci când dragostea a fost înlocuită de extremism. Iisus precizează limpede că extremismul este o denaturare a religiei: „dar vine ceasul când tot cel ce vă va ucide să creadă că aduce închinare lui Dumnezeu.”

Astfel, mai gravă decât necunoaşterea dragostei este pervertirea ei. Dacă ne uităm cu atenţie la toate păcatele din lume, vom vedea că ele nu sunt decât denaturări ale virtuţilor, ale dragostei, printr-o scamatorie a minciunii. Lăcomia (de orice fel) nu este decât exagerarea unei nevoi fireşti, pofta nu este decât denaturarea dorinţei de bine, mânia nu este decât orientarea greşită a impulsului interior, minciuna nu apare decât din frică, iar frica nu este decât lipsă de curaj. Extremismul nu este decât o captivitate în opoziţie, o deturnare a luptei interioare spre exterior, prin argumentaţie falsă. Pornografia nu este decât o sluţire a eros-ului, care, la rându-i, este o metamorfoză trupească a lui agape. Dezmăţul şi destrăbălarea nu sunt decât denaturări ale nevoii de sărbătoare şi sărbătorire (din ce în ce mai des confundate cu mini-vacanţa) Şi putem continua la nesfârşit. Practic, observăm că răul nu este decât o deformare a binelui.

Din păcate, neînţelegerea adevărată a lucrurilor şi încăpăţânarea omului de a numi răul drept bine (şi invers) sunt cauzele pentru care se naşte toată lupta exterioară. Sf. Ştefan, primul martir, o constată: „Voi cei tari în cerbice şi netăiaţi împrejur la inimă şi la urechi, voi pururea staţi împotriva Duhului Sfânt”.

Astfel, această luptă a pătruns şi acolo unde te aşteptai mai puţin: între ucenicii Domnului. Adică în Biserică. Aşa apar dezbinările între culte, fărâmiţarea Bisericii şi chiar lupte între fraţi şi grupuri de interese (zis peiorativ „bisericuţe”), cum remarca chiar şi papa Francisc: "Luptele pentru putere în cadrul Bisericii nu ar trebui să existe, adevărata putere este cea în slujba celorlalţi”.

Aceste lupte au fost chiar din vremea Apostolilor. Până să primească Duhul Sfânt, gândirea lor era încă una a intereselor lumeşti, Iuda fiind cel mai reprezentativ, dar nici ceilalţi nefiind scutiţi, precum lepădarea lui Petru sau cererea fiilor lui Zevedeu de a sta de-a dreapta şi de-a stânga Domnului (un fel de vicepreşedinţi ai Raiului), soldată cu cearta între ucenici. Hristos însă arată cum trebuie să fie ierarhia în Biserică: “dar între voi să nu fie aşa (luptă pentru stăpânire), ci cel ce va vrea să fie mare între voi, să fie slujitorul vostru, şi cel ce va vrea să fie întâiul între voi, să le fie tuturor slugă”. Ispita este şi astăzi actuală, unul dintre preoţii de la Facultatea de Teologie din Bucureşti (pr. Vasile Răducă) scriind într-un studiu teologic chiar despre tendinţa unor ierarhi de a se crede “prinţi” ai Bisericii, în loc de a fi “părinţi”.

Există însă şi o luptă contra Bisericii, contra lui Hristos, dar n-aş vrea să insist prea mult, pentru că ar însemna să cuprindem întreaga istorie creştină. Suficient a arăta că încă de la Pogorârea Duhului Sfânt unii s-au împotrivit predicii Apostolilor, acuzându-i că erau beţi. Ceva mai târziu, romanii, prigonind pe creştini şi neînţelegând cine este Hristos, ajunseseră să acuze creştinii că sunt canibali, pentru că mănâncă şi beau Trupul şi Sângele unuia numit Hristos. În plus, Biserica n-a cunoscut perioadă de timp în care să nu se confrunte cu erezii (învăţături greşite), născocite uneori chiar de către oamenii Bisericii, după cum afirmă Sf. Petru: „şi între voi vor fi învăţători mincinoşi, care vor strecura eresuri pierzătoare şi, tăgăduind chiar pe Stăpânul Care i-a răscumpărat, îşi vor aduce lor grabnică pieire”. Astăzi, viaţa echilibrată propovăduită de Hristos este în opoziţie cu interesele consumeriste ale economiei de piaţă. Aşa că îmi închipui că sunt oameni puternici ai lumii, care, cochetând cu manipularea şi alte viclenii, sunt deranjaţi de Adevăr.

Dar, cu toate împotrivirile, Biserica a existat şi va exista. Ba chiar, în vreme de prigoană, ea este şi mai puternică (deşi poate mai puţin numeroasă) pentru că Hristos însuşi mărturiseşte despre tăria credinţei: „pe această piatră (a credinţei) voi zidi Biserica Mea şi porţile iadului nu o vor birui.”

Practic, toate acuzele aduse Bisericii, în ansamblul ei, sunt acuze aduse lui Hristos şi Duhului Sfânt. Nu vorbesc despre acuze aduse unor oameni din Biserică, mai mult sau mai puţin documentate. Dacă Biserica, prin Hristos, este infailibilă, să nu ne păcălim aplicând acest principiu la nivel individual, fie că vorbim de simpli creştini sau clerici. Cine spune „Biserica sunt eu” sau „eu sunt stăpân în Biserică” , înlocuindu-l pe Hristos cu „eu”, acela devine „urâciunea pustiirii stând în locul cel sfânt”. Doar despre sfinţi putem spune că, prin lepădarea sinelui şi unirea cu Hristos, au devenit infailibili, dar nu prin ei înşişi, ci prin infailibilitatea lui Hristos. Dar sfinţenia se stabileşte, desigur, după ce ai epuizat viaţa de aici, care îţi oferă posibilitatea de a infăptui dragostea (sau nu). Până atunci, rămâne de dus lupta interioară.

De aceea, nu am de ce să mă îngrijorez, indiferent câte lupte exterioare vor fi în jurul meu.

Ceea ce ştiu sigur şi ceea ce îmi dă pace chiar şi în mijlocul războiului este aceea că Adevărul este unul singur. Nu stabilit de opinii, număr, voturi sau alte criterii subiective. Totul este să reuşesc să-l găsesc în vacarmul din jur, să-l înţeleg şi să-l accept, spre a mă elibera de cele ce mă trag în jos.

Şi-aşa, ajung prin şi din război la pace. Pacea Duhului Sfânt. Duhul Adevărului. Mângâietorul.