Cum să crezi încă, atunci când Biserica nu te lasă? 10 gânduri în Vinerea Mare

„Cum staţi voi în Vinerea Mare cu credinţa şi de ce? Paşte Fericit!“

De când pot gândi şi până acum, au existat multe momente când instituţia Bisericii Ortodoxe Române m-a îndepărtat de la a crede.

Momentul 1: Am vreo 7 ani. Colegul meu de bancă îmi spune că el, când o să se facă mare, o să se facă popă, ca nenea Marcel. Pentru că nenea Marcel primeşte de fiecare nu-ştiu-ce-sărbătoare-mare un cocoş alb.

Momentul 2:  E Vinerea Mare, cred. Am poate vreo 8 ani. Sunt cu mamaia la Biserică. Mamaia e bună şi inteligentă şi crede mult în Dumnezeu. Dar mie nu-mi prea place la biserică că durează mult, nu sunt copii şi nu înţeleg tot ce spune vocea monotonă. Mamaia îmi zice să fac mătănii. Îmi zice să mă închid. Mă prind repede când e de închinat, când e de aplecat. Îmi trece plictiseala, mă perfecţionez şi încep să mă comport foarte devot, închid ochii, mă fac că simt. Prietenele lui mamaia îşi dau coate şi îi zic ce frumos mă rog. Mamaia e mândră. Eu mă simt cam vinovată şi îmi dau seama că ritualurile sunt doar ritualuri şi probabil nu toţi cei care sunt acolo cred în ele.

Momentul 3, numit în istoria mea personală şi momentul Luther: Am vreo 11 ani, m-am făcut fată mare acum, trebuie să mă şi spovedesc pe lângă împărtăşanie. Merg la spovedanie cu cealaltă mamaie, în satul vecin. Mamaia asta nu prea e cu biserica, dar a cam îmbătrânit şi zice uneori cu dalacu’, deci se duce. În faţa bisericii stau multe femei, aşezate pe scăunele cu trei picioare. Aşteptăm puţin, după aia îmi vine şi mie rândul. Intru şi mă surprinde că preotul mă ia la întrebări. Credeam că o să mă lase să povestesc eu chestii, cum vedeam în filmele americane. Mă întreabă dacă am minţit. Am mai minţit... Mă întreabă dacă am vorbit urât. „Uneori“, îi zic, politicos. Aş vrea să îi explic că ascult hip hop şi am descoperit că nu toţi copiii şi, mai ales, nu toate fetele au curajul să zică „îmi bag p*la“. De când zic, băieţii mă plac mai mult. Dar nu mă întreabă mai mult, deci nu zic mai mult. „Bine“, îmi zice. Mă închină parcă, pup crucea. Îi dau un leu şi se cheamă că sunt iertată de păcat. Nu sunt deloc convinsă că e normal să ţi se ierte păcatele pe bani. E prima şi ultima dată când mă duc să mă spovedesc.

Momentul 4: Am vreo 13-14 ani, parcă. În satul lui mamaia – care mai zice cu dalacu’ – plânge o icoană. Toată lumea la şcoală numai despre asta vorbeşte. Prietena mea cea mai bună, care-i din satul bunicii mele, insistă că-i pe bune. Eu insist că nu, că-i imposibil. Se supără rău pe mine. Realizez doar mai târziu că ştia şi ea că e imposibil, dar nu-i plăcea că stric povestea pe care locuitorii din sat şi-o tot spuseseră în ultimile zile pentru ca timpul să treacă mai spectaculos. La ceva vreme după mergem în tabără la mânăstiri şi se şuşoteşte cu altă colegă când intru să vizitez, deşi sunt la menstruaţie. Îmi zic amândouă cu satisfacţie că „nu e voie“ şi îmi dau seama că unora le place să aibă putere asupra altora, prin aplicarea uneori reguli arbitrare şi fără sens.

Momentul 5: Am 20 de ani, sunt studentă, lucrez vara ca ghid turistic, sunt iar pe la mânăstiri cu un cuplu de francezi. La Putna parcă, un bărbat timid şi îmbrăcat sărăcăcios aşteaptă, de mână cu un băieţel de-o şchioapă, să prindă momentul să vorbească cu o măicuţă care pare mai şefă. După ceva timp, femeia se uită la el şi el îşi dă seama că e momentul în care îi dă voie i se adreseze, cu instinctul pe care ni l-am format să citim şi feţele asistentelor prin spitale. Îi zice că a venit cu băiatul lui, care se bâlbăie tare şi că vrea ajutor. Mă aştept ca maica să îl trimită la doctor, dar n-ai să vezi, îi zice să aştepte puţin, o să vorbească cu părintele să vadă ce spune, poate îi zice o rugăciune.  

Momentul 6: E 2013, am 23 de ani. Încep să lucrez în România în domeniul educaţiei sexuale, SEXUL vs BARZA se lansează la Palatul Parlamentului. Voci consevatoare şi religioase numesc ce fac eu propagandă feministă, homosexuală, ateistă. Mă mir despre cum definesc cereri decente pentru un domeniu de educaţie esenţială în România (vezi recomandările Unicef pentru educaţie sexuală, de exemplu). Dar mă simt şi puţin mândră. Şi simt că e validat sentimentul meu că cine merge la Biserică şi cine crede orb în Dumnezeu, fără să îşi pună întrebări, e mai puţin inteligent. Mă ia valul şi gândesc în alb şi negru despre oameni. E cool să fii atee, dar nu, e prea dur pentru mine, să zicem agnostică, ca Mario Vargas Llosa. Mă mulţumesc oricum deja de mulţi ani cu eticheta asta.

Şi totuşi, şi totuşi, şi totuşi. Trece iar timpul şi simt că e o etichetă prea mică. Că-i un bandaj insuficient, pus peste ceva adânc în mine, căruia nu îi dau suficient spaţiu: dincolo de partea mea emoţională şi de partea mea intelectuală, partea spirituală pe care aceaste experienţe directe şi indirecte cu Biserica Ortodoxă Română m-au făcut să vreau să o ignor.

Iată cum am început să îmi permit să mă gândesc la mai mult chestiuni spirituale. Să zicem, într-o zi de vineri ca Vinerea Mare.

Ideea 1: Mă ajută să mă întorc mereu la lucrurile de bază. Lucruri morale pe care mi le-au zis ai mei: să fiu bună, să ajut pe toată lumea. Valori pe care le-am învăţat de-a lungul timpului pentru mine, cum ar fi importanţa empatiei. Să îmi dau spaţiu să mă gândesc care ar fi esenţa credinţei pentru mine.

Ideea 2: Mă ajută şi să vorbesc cu oameni mulţi şi diverşi despre credinţă. Aşa am învăţat, de exemplu, că poţi avea multe identităţi. Poţi fi fată din Palestina, cu văl pe cap, care respectă Ramadanul şi lucrează ca specialist în IT în Germania. Poţi fi ce vrei tu, iar credinţa ta şi tradiţia cu care ea vine pot fi parte din identitatea ta.

Ideea 3: Mă ajută să delimitez instituţia BOR de spiritualitatea mea. E simplu de zis, dar greu de făcut. Reuşesc să fac asta recitind Păcală şi Tândală şi văzând că şi în basmele româneşti popii erau uneori personaje negative puse pe-a se căpătui. Dar tot e greu, mai ales cu o instituţie ca BOR, care a ţinut sclavi romi, a colaborat cu regimurile totalitare din România, care e coruptă şi cere în anul 2016 îngrădirea dreptului la avort al femeilor şi care, în loc să ajute pe bune oamenii, îi arde de flexat muşchii şi arătat politicienilor câţi enoriaşi pot ei să mobilizeze într-o acţiune ca strângerea de semnături pentru modificarea Constituţiei. E greu de făcut oricum: câţi dintre noi nu cădem sub presiunea tradiţiei şi ne cununăm la biserică, deşi nu credem sau deşi nu respectăm instituţia BOR? Chiar cei dintre noi care critică BOR se văd deseori în imposibilitatea de-a trage această instituţie –măcar într-un fel simbolic – de mânecă. Şi, derivat din asta:

Ideea 4: Cred că mă ajută şi ajută să vorbim despre o viziune pentru reformarea BOR. Vreau să nu-mi mai atace drepturile. Vreau să plătească taxe. Nu-mi place că nu e transparent felul în care se plătesc bani pentru înmormântări sau nunţi. Mi se pare interesant modelul german în care plăteşti impozit din salariu, dacă vrei să faci parte din comunitatea unei biserici, şi dacă plătitor de taxe e suficient: pentru cununii, botezuri etc. nu mai plăteşti la negru bani. Vreau să vorbim despre altfel de modele în general.

Cum staţi voi în Vinerea Mare cu credinţa şi de ce? Paşte Fericit!