Apocalipsa, premierul Victor Ponta şi bogaţii lumii

Evanghelia de Duminica aceasta ne vorbeşte de primejdiile bogăţiei. Ele se regăsesc atât la scară individuală, cât şi la scară planetară. Nu de puţine ori, tentaţia bogăţiei a dus la războaie între popoare, comunităţi, persoane. Iar acum, după cum ne-a spus şi premierul, avem un singur şi mare război planetar: cel economic. Ceea ce, practic, se confirmă atât în Evanghelie, cât şi în Apocalipsa.

Probabil textul următor va părea multora o nebunie. Dar aceasta va fi doar dacă nu au o viziune completă asupra Evangheliilor şi Apocalipsei, ceea ce este - şi trebuie să recunoaştem - un teritoriu rezervat aproape exclusiv teologiei. Însă tocmai datorită acestei exclusivităţi, teologii sunt chemaţi să mărturisească adevăruri dureroase în lumea în care trăim, chiar cu preţul nebuniei pentru Hristos.

Apropo, un distins jurnalist (sunt atât de neînsemnat pe lângă dânsul, că nu-s vrednic să-i pomenesc numele, plus că nu o iau personal) a scris, la un moment dat, pe pagina domniei sale de Facebook, că pe blogurile Adevărul ar scrie, printre alţii, citez: un popă nebun. Cum pe aici suntem mai mulţi preoţi, încă nediagnosticaţi psihiatric ca nebuni, nu contează la cine s-a referit. Dar îi atrag smerit atenţia că, practic, cam asta scrie în „fişa postului” de preot:  să fim nebuni în faţa unei lumi mult prea înţelepţite în cele rele. Citez din Sf. Pavel: Căci mi se pare că Dumnezeu, pe noi, apostolii, ne-a arătat ca pe cei din urmă oameni, ca pe nişte osândiţi la moarte, fiindcă ne-am făcut privelişte lumii şi îngerilor şi oamenilor. Noi suntem nebuni pentru Hristos; voi însă înţelepţi întru Hristos. Noi suntem slabi; voi însă sunteţi tari. Voi sunteţi întru slavă, iar noi suntem întru necinste! De aceea îndemna: Dacă i se pare cuiva, între voi, că este înţelept în veacul acesta, să se facă nebun, ca să fie înţelept. Iar Sf. Antonie cel Mare spunea: Va veni vremea ca oamenii să înnebunească şi când vor vedea pe cineva că nu înnebuneşte se vor scula asupra lui, zicându-i că el este nebun, pentru că nu este asemenea lor. Dar, deocamdată atât despre nebunia în Hristos, să revenim la subiect.

Un adevăr dureros al vremurilor noastre este faptul că bogăţia poate pune în primejdie desăvârşirea sufletească. Evanghelia din această Duminică se centrează exact pe această temă. Un dregător bogat, care încerca să respecte legile credinţei, vine la Hristos şi îl întreabă despre modalitatea prin care poate dobândi mântuirea. Un lucru rar, ar zice mulţi, care cred că, de regulă, dregătorii (adică mai-marii administrativi ai lumii) sunt preocupaţi mai mult de cele lumeşti şi înclinaţi către imoralitate (la fel se spunea şi acum 2000 de ani). Însă nu imposibil, va spune Hristos, care îi arată cucernicului dregător obstacolul major din drumul desăvârşirii sale: propria-i bogăţie.

Iar Iisus i-a zis…Ştii poruncile: Să nu săvârşeşti adulter, să nu ucizi, să nu furi, să nu mărturiseşti strâmb, cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta. Iar el a zis: Toate acestea le-am păzit din tinereţile mele. Auzind Iisus i-a zis: Încă una îţi lipseşte: Vinde toate câte ai şi le împarte săracilor şi vei avea comoară în ceruri; şi vino de urmează Mie. Iar el, auzind acestea, s-a întristat, căci era foarte bogat. Şi văzându-l întristat, Iisus a zis: Cât de greu vor intra cei ce au averi în împărăţia lui Dumnezeu! Că mai lesne este a trece cămila prin urechile acului decât să intre bogatul în împărăţia lui Dumnezeu. Zis-au cei ce ascultau: Şi cine poate să se mântuiască? Iar El a zis: Cele ce sunt cu neputinţă la oameni sunt cu putinţă la Dumnezeu.

Prin urmare, textul este clar: nu bogăţia în sine este periculoasă pentru mântuire, ci alipirea inimii de ea, adicţia sufletească pe care o poate genera. Iar dezlipirea de ea este foarte dificilă şi, probabil, dureroasă. Sf. Pavel atrăgea atenţia ucenicului său Timotei asupra acestui pericol: Cei ce vor să se îmbogăţească, dimpotrivă, cad în ispită şi în cursă şi în multe pofte nebuneşti şi vătămătoare, ca unele care cufundă pe oameni în ruină şi în pierzare. Că iubirea de argint este rădăcina tuturor relelor şi cei ce au poftit-o cu înfocare au rătăcit de la credinţă, şi s-au străpuns cu multe dureri.

Citind aceste cuvinte, am fost străfulgerat de o idee. Dacă în plan individual bogăţia poate fi o primejdie aşa mare, ce se întâmplă, în aceeaşi situaţie, cu întreaga comunitate de oameni, cu planeta întreagă? Evident, ispitele fiecăruia se vor regăsi în ispitele comunităţii. Iar efectele vor fi proporţionale.

Brusc, mi-am adus aminte de o declaraţie mai veche a prim-ministrului Victor Ponta, care a dat dovadă de mult curaj când a afirmat că în ziua de azi, am mai scris şi nu vreau să devin repetitiv. De altfel, unul din colegii de la Adevărul mi-a spus că temele acestea, în care economicul interferează cu duhovnicescul, apar ciclic pe blogul meu. Am recunoscut că aceasta se datorează faptului că aşa a devenit viaţa noastră: aproape zilnic pendulăm între capitalism şi cele sufleteşti.

Însă declaraţia premierului dezvăluie o stare planetară, de care însăşi Evanghelia vorbeşte la un moment dat. Întrebat fiind Hristos când anume va veni El a doua oară şi când va fi sfârşitul acestui veac, răspunde aşa: Şi veţi auzi de războaie şi de zvonuri de războaie; luaţi seama să nu vă speriaţi, căci trebuie să fie toate, dar încă nu este sfârşitul. Căci se va ridica neam peste neam şi împărăţie peste împărăţie şi va fi foamete şi ciumă şi cutremure pe alocuri. Dar toate acestea sunt începutul durerilor.

La ce dureri se referă? La cele privind renaşterea lumii spirituale, lumii celei noi. Căci, s-o recunoaştem, orice încercare de părăsire a adicţiilor noastre, de asceză şi de re-echilibrare interioară, stârneşte dureri. Am mai spus-o: cel mai greu război este cel cu noi înşine, cu slăbiciunile noastre.

Însă, dacă începutul „durerilor” constă în războaie şi asuprirea unui neam de către altul, cum oare arată maximul acestora? Aflăm din cartea Apocalipsa (care înseamnă „descoperire”) a evanghelistului Ioan: A căzut! A căzut Babilonul cel mare şi a ajuns locaş demonilor, închisoare tuturor duhurilor necurate, şi închisoare tuturor păsărilor spurcate şi urâte. Pentru că din vinul aprinderii desfrânării ei au băut toate neamurile şi împăraţii pământului s-au desfrânat cu ea şi neguţătorii lumii din mulţimea desfătărilor ei s-au îmbogăţit.(Apocalipsa 18, 2-3) O imagine cutremurătoare, de prostituţie generalizată: pentru bogăţiile lumii, neamurile şi împăraţii lumii au ajuns la săvârşirea unor fapte imorale. Iubirea aproapelui, întrajutorarea, generozitatea, altruismul, toate cele sfinte dispar în faţa acestui asalt al prostituţiei generalizate. Exact cum spunea premierul: „Când vorbim de proiecte economice mari ale României, când vorbim de independenţa energetică, nu ne e nimeni foarte prieten”. Oare de ce? Evident, pentru că la război este...ca la război. 

Poate că premierul n-a făcut decât să dea la o parte un colţişor din acoperişul luptei economice globale. Poate că nici nu s-a gândit cât de bine se potrivesc vorbele domniei sale cu Evangheliile şi cu Apocalipsa. Poate că sunt puţini cei care reuşesc să înţeleagă starea sufletească în care se află întreaga planetă, frământată din ce în ce mai tare de crize: morală, financiară, socială, ecologică etc.

Dar asta nu înseamnă că trebuie să devenim apocaliptici. Dimpotrivă. Nu fiţi părtaşi la faptele cele fără roadă ale întunericului, ci mai degrabă, osândiţi-le pe faţă, ne învaţă tot Sf. Pavel. Iar Apocalipsa îndeamnă pe cei din Babilonul cel mare, cetatea fărădelegilor: Ieşiţi din ea, poporul meu, ca să nu vă faceţi părtaşi la păcatele ei şi să nu fiţi loviţi de pedepsele sortite ei.

Aşadar, într-o lume din ce în ce mai pătimaşă şi mai coruptă, creştinul este chemat să devină exact contrariul: iubire sfântă.

O adevărată nebunie.