„Sorcova, vesela, să trăiţi, să înfloriţi”

Ne vom opri astăzi asupra unui obicei tradiţional de Anul Nou, fără legătură cu ciclul religios al Crăciunului, sorcovitul, a cărui denumire este bulgărească, dar ale cărui rădăcini adânci trebuie căutate în mitologia populară, arhaică, a populaţilor străvechi. În această parte a lumii, se regăsesc în folclor reminiscenţele civilizaţiei tracice peste care s-a aşezat, fără să biruie pe deplin, creştinismul.

Sorcovi, sorcovă. Sensuri de bază

Cum nu ne ocupăm cu precădere de etnografie, ci de etimologie, vom cerceta mai întâi verbul (a) sorcovi, din care derivă sorcovitul şi, probabil, şi sorcova. Să purcedem, aşadar, cu răbdare.

„În context, el a mai arătat că în satele mehedinţene, în prima zi a Noului An, mai există şi tradiţia sorcovitului şi a umblatului cu sorcova, ambele datând de sute de ani în acest spaţiu etnografic românesc [Mehedinţi].” (Cristian Franţ, „Tinerii colindă şi sorcovesc”, in Adevărul, 02.01.2014)

Sorcovi, spune Al. Ciorănescu, vine din bg. survakum (la rândul său, din survaki, „An Nou”), după cum au arătat Conev, Candrea, Scriban. Etimologia a fost acceptată de DEX şi de alte dicţionare afine. Ciorănescu mai spune că de la sorcovi s-ar trage derivatul postverbal sorcovă şi sorcoveală (sorcovi + suf. -eală.).

 „— […] Soba nu s-a dezmorţit de trei zile, şi eu am merişor şi busuioc uscat, pot să-mi fac o sorcovă, dacă nu am una de târg cu flori şi cu beteală: şi poate să vin cu parale; am să-ţi cumpăr pâne caldă.” (Delavrancea, Sorcova)

„[…] David, se va afla la munte cu bunicii şi-şi va aştepta părinţii pentru o sorcoveală serioasă în dimineaţa zilei de 1 ianuarie 2015.” (Internet, cu diacritice adăugate)

Tot în această familie lexicală ar trebui menţionate şi diminutivele (reg.) sorcoviţă, sorcovişoară, dar şi sorcovire, actul de a sorcovi.

„Iată-ne ajunşi şi în anul 2010 şi, că să-l întâmpinam cum se cuvine, în dimineaţa de 1 ianuarie, mami şi Ema au făcut o sorcoviţă frumoasă din crenguţe de brad, beteală, globuleţe şi clopoţei şi am fost să-i sorcovim pe unchiul Irinel şi mătuşa Sanda şi pe bunici la ţară....” (Internet, cu diacritice adăugate)

„Mă simţeam acolo mai sigură, ca şi cum faptul ca ei erau saşi şi vorbeau săseşte între ei îmi oferea puţinul de siguranţă de care aveam nevoie... a fost singură mea sorcovire, deşi eram posesoarea unei superbe sorcove pe care-am meşterit-o cu tata.” (Internet)

Pentru Scriban nu este însă cert dacă sorcovi ne vine din bulgară sau s-a format pe teritoriul nostru, de la sorcovă, altfel spus, nu ştim dacă termenul de bază este verbul (aşa cum afirmă Al. Ciorănescu) sau substantivul (bg. survaki, Anul Nou, surovica, „ramură verde”, din surov, surva, verde). Chiar dacă DEX-ul ia în consideraţie sugestia lui Ciorănescu, adoptând-o, „probabil din sorcovi (derivat regresiv)”, ne lipseşte documentarea, motiv pentru care incertitudinea persistă. Dacă luăm însă în consideraţie formele regionale din Muntenia (a se vedea paragraful următor), ţară vecină Bulgariei, am putea conchide, în linia lui Tiktin, că substantivul este cel care a pătruns primul în româneşte.

Astfel, legat de acest obicei, găsim în limba noastră şi alte forme derivate. Pentru sorcovi, avem dubletul regional sorcovăi (înregistrat de Al. Chihac, 1879) şi care pare anterior lui sorcovi:

„— Vrei să te sorcovăiesc?” (Delavrancea, Sorcova)

care derivă negreşit din sorcovă, ca şi sorcovăit (participiu şi substantiv) sau sorcovăire, sorcovăială, astăzi termeni consideraţi învechiţi şi regionali.

„Către amiază lumea mică îşi sfârşeşte vizitele-i de sorcovăit şi lumea mare îşi începe p-ale ei de gală” („Cronică bucureşteană” in Familia, nr. 2, anul XIX, 1883, p. 21)

„să-i bată cu flori [sorcovăire] în loc de pulane de poliţie” (Internet, cu diacritice adăugate)

„Nu se pomenea nici de sorcovăială, după cum s-ar fi cuvenit de la moşi, de la strămoşi.” (Delavrancea, Sorcova)

Cel ce merge cu sorcovitul se numeşte sorcovar (din sorcovă; cf bg. survakar).

„Biciuit de-al iernii ger, / Se plângea un sorcovar: / Uşă scumpă şi de fier / Se deschide mult mai rar...” (N. Ursei, Internet)

*

Despre umblatul cu sorcova. Bulgarii îi spun sorcovei survacika. La noi, artefactul se poate întâlni, în forma stilizată bulgărească, în Dobrogea. Aceste sorcove, cu ramurile adunate în unul sau mai multe cercuri, aplicate pe o ramură de sânger, simbol al longevităţii şi trăiniciei, sunt împodobite cu fire de lână de mai multe culori, panglici, floricele de porumb, prune uscate, mere, ardei uscaţi, nuci, chifle şi monede, variind, desigur, după zone.

În România se alegeau crenguţe de măr, păr, cireş, vişin, zarzăr, gutui, prun, apoi acestea erau puse, în apă, la căldură, la înmugurit şi înflorit în ziua de sfântul Andrei sau, în alte părţi, de Moş Niculae.

„În satele din zona deluroasă a Banatului, acolo unde este împărăţia livezilor, la Sfântul Nicolae se luau crenguţe de măr şi cireş care se puneau într-un vas cu apă în casă la fereastră. De Anul Nou acestea înfloresc şi cu ele se merge la sorcovit.” (Internet)

Pretutindeni unde obiceiul e viu, sorcovele sunt bogat împodobite, cu panglici, cu beteală, iar florile de hârtie colorată (elemente recente) atenuează atingerea. În Bucovina, sorcovele aveau în vârf un clopoţel care „ţinea isonul”. Să citim însă această evocare a timpurilor apuse:

„La Anul Nou, se primeau copiii în casă, cu buchete de flori (sorcove); dânşii te atingeau cu buchetul, îţi urau toate fericirile, pronunţând urările lor, precum pe «Lerui Doamne», explicat prin numele împăratului roman Aurelian, care singur a venit din Roma de a onorat ţara noastră cu prezenţa sa, în oraşul Caracal, ce poartă numele lui Antoniu, şi care ne-a lăsat de monument neşters şoselele de piatră care leagă Dunărea cu munţii Carpaţilor, începând de la marginea satului Celei, lângă urbea Corabia, trecând prin Romula (Reşca), unde îşi avea palatele, şi urcându-se pe la Râmnicu Vâlcei, unde trece Oltul, până în munţi. Acest împărat, binefăcătorul ţării noastre şi chiar al Moesiei de peste Dunăre, astăzi Bulgaria, a rămas atât de neuitat de noi, încât iată că îl pomeneşte tinerimea chiar în urările sărbătorilor creştineşti.

În această zi a Anului Nou, se împărţeau recompensele la toţi slujbaşii, precum şi la servitorii caselor noastre.” (Papazoglu, D., Istoria fondărei oraşului Bucureşti)

Sorcova, care sugerează „arborele vieţii”, este menită, prin magia atingerii şi a incantaţiei (Şăineanu notează: „recitativul sorcovei se compune din 40 de grupuri silabice corespunzând celor 40 atingeri cu sorcova”), să aducă veselie, sănătate şi prosperitate celui sorcovit.

Sorcovarii sunt, de obicei, băieţi până la vârsta pubertăţii, ceea ce conferă obiceiului caracterul „neprihănit” al riturilor de trecere legate de fertilitate şi abundenţă, de noul an agricol, ca şi la „Pluguşor”, un alt obicei precreştin. Deopotrivă, atingerea transmite acea exuberantă energie a copilului menită să împrospăteze viaţa adulţilor, a familiei şi rudelor care se sorcovesc pe 1 ianuarie.

*

Să vedem acum şi alte sensuri din limba noastră.

Sorcovi mai însemnă, în sens figurat şi ironic, „a bate, a lovi”:

„Uneori întorcea biciul şi o sorcovea cu codiriştea de corn.”

Despre o femeie împopoţonată se mai spune, ironic, că „este sau arată ca o sorcovă”:

„O ştii, una înaltă, numai pielea şi osul, cu perucă galbenă şi ochelari de aur, gătită sorcovă în culori ţipătoare ‒ nu se poate să n-o ştii pe macabra brezae cu privire şi umblet de lunatică ce stârnea hazul trecătorilor de pe calea Victoriei de unde era nelipsită pe partea palatului.” (Caragiale, Mateiu, Sub pecetea tainei)

*

Sorcova în primele culegeri de folclor. În a sa Istorie a literaturii române, Gh. Adamescu, precizează:

„Cel dintâi care s-a văzut silit să facă o clasificare a fost Alecsandri. El aşază poeziile culese de el în două grupe: balade şi doine.

El însă avea un număr redus de specii. Când speciile cunoscute se înmulţesc, problema se complică şi această problemă o cercetează Teodorescu G. Dem. în colecţia sa [Poezii populare române, 1885, n.n.]. El examinează trei clasificări posibile: după anotimpul în care e obiceiul a se zice poezia, după etatea celui care o zice, după genul literar căruia aparţine. Din aceste trei, alege pe cea de a doua şi face două clase.

a) opere ale copilăriei, juneţei şi adolescenţei (Moş Ajun, Colinde, Stea şi Vicleim, Vasilca, Pluguşor, Sorcova, Oraţii de nuntă, Rugăciuni şi jocuri copilăreşti, Lăzărelul, Paparudele şi Caloianul, Ghicitorile, Glumele, Cântecele de lume);

b) opere ale maturităţii şi bătrâneţii (Descântece, versuri din basme, Cântece Vechi).

De acest fundamentum divisionis m-am servit eu în manualul de literatură (1894), făcând trei grupe în loc de două: opere ale copilăriei, ale tinereţii, ale bătrâneţii.”

*

Urarea mea pentru toţi cititorii acestui blog, în prag de An Nou, nu poate fi decât o sorcovă:

Sorcova,

Vesela,

Peste vară,

Primăvară,

Să trăiţi,

Să-mbătrâniţi.

Să-nfloriţi,

Să mărgăriţi,

Ca un măr,

Ca un păr,

Ca un fir

De trandafir,

Tare ca piatra,

Iute ca săgeata,

Tare ca fierul,

Iute ca oţelul.

La anu’

Şi la mulţi ani!