"Hannibal: În spatele măştii" un film ratat, o mare dezamăgire

Rulează la Hollywood Multiplex şi Movieplex Cinema Cum a putut să-i treacă cuiva prin minte să facă un nou film despre monstrul cu porniri canibalice, Hannibal Lecter, fără Anthony

Rulează la Hollywood Multiplex şi Movieplex Cinema

Cum a putut să-i treacă cuiva prin minte să facă un nou film despre monstrul cu porniri canibalice, Hannibal Lecter, fără Anthony Hopkins? Începând cu "Tăcerea mieilor" (1991), câştigător a cinci premii Oscar, şi continuând cu "Hannibal" (2001) şi "Dragonul stacojiu" (2002), prezenţa marelui actor a constituit sarea şi piperul ciclului dedicat celui mai vestit asasin în serie al ecranului.

Or, acum, scenaristul şi romancierul Thomas Harris şi-a propus, plecând de la propria sa carte "Hannibal Rising", să ne ofere o povestire "avant la lettre"(adică un "prequel", cum sună termenul, astăzi familiar şi cinefilului român, din jargonul cinematografic american) despre cum a ajuns abominabilul personaj să deprindă gustul cărnii de om, suprema crimă. O întoarcere în timp înainte de a fi făcut prima oară cunoştinţă cu acesta în "Tăcerea mieilor".

Canibalismul, rod otrăvit al unei traume a copilăriei

Suntem, aşadar, în 1944, undeva în Lituania, în plin război. Hannibal are opt ani. Împreună cu părinţii şi sora sa mai mică, Mischa, sunt refugiaţi cu toţii într-o cabană de vânătoare, în mijlocul pădurii. Un avion german atacă un tanc sovietic şi în explozia care are loc părinţii copiilor îşi pierd viaţa, micuţii rămânând singuri. Înfometaţi, câţiva mercenari lituanieni SS caută cu disperare de mâncare şi privirile lor împăienjenite se opresc asupra fetiţei...

Vor avea cum să se "ospăteze" după pofta inimii. Iar frăţiorul victimei va asista, ni se dă de înţeles, la macabrul festin. Aţi priceput? De aici, de la această cumplită traumă a copilăriei, se trage totul... Se mai scurg câţiva ani şi îl regăsim pe Hannibal, care şi-a pierdut glasul ca urmare a celor trăite şi văzute, într-un orfelinat de unde va scăpa şi va ajunge la Paris, unde locuieşte văduva unchiului său, o frumoasă şi enigmatică japoneză (?!), graţie căreia îşi va recăpăta darul vorbirii.

Mai mult, mătuşa îl va iniţia în tainele artelor marţiale, ceea ce desigur îi va fi de mare folos. Iar când un măcelar se arată nerespectuos cu mătuşa văduvă, nu se va da în lături - harş! - să-i taie capul. Urmează un stagiu la Facultatea de Medicină unde îşi perfecţionează talentele în ce priveşte "tranşarea" cărnii de om, gândul rămânându-i mereu la răzbunare.

Pornind pe urmele ucigaşilor de odinioară - unii au rămas în Lituania, alţii au ajuns (ca să vezi coincidenţă) şi ei în Franţa - le va plăti cu aceeaşi monedă, respectiv se va delecta cu bucăţi fragede din anatomia acestora. Un poliţist francez miroase că ceva nu este în regulă, dar Hannibal va reuşi să treacă Oceanul şi să ajungă în America, unde, nu-i aşa, va ateriza până la urmă în închisoare şi se va întâlni acolo cu agenda FBI, Jodie Foster. De aici încolo va începe "Tăcerea mieilor"...

Cum se poate face de râs echipa unui film

E uimitor cum creatorul lui Hannibal, Thomas Harris, s-a coborât până acolo încât să-şi distrugă propria reputaţie cu un asemenea ghiveci, care în loc să provoace frisoane stârneşte un imens hohot de râs. Şi e uimitor cum un regizor ca Peter Webber, căruia îi datorăm un film plin de sensibilitate ca "Fata cu cercelul de perlă", s-a grăbit să-i dea o mână de ajutor în această coproducţie ceho-britanico-americano-franco-italiană (să sperăm că nu am uitat vreo ţară participantă).

La fel de uimitor e cum a putut să joace atât de prost un actor (francezul Gaspard Ulliel) în rolul titular. Într-adevăr, Anthony Hopkins nu avea ce să caute în acest film. Singura prezenţă onorabilă este a minunatei Gong Li (parcă condamnată fascinanta chinezoaică să joace în ultimul timp numai roluri de japoneză), care la 41 de ani arată în continuare superb. Pur şi simplu, "În spatele măştii" nu o merită.

Prost scris, prost jucat şi prost regizat, partea a patra (sperăm din tot sufletul să fie şi ultima) a ciclului Hannibal Lecter concurează cu "Se credea un Picasso" la titlul de cel mai slab film al anului.

La început a fost "Tăcerea mieilor"

Capul de serie al ciclului Hannibal Lecter, "Tăcerea mieilor", a colectat nu mai puţin de cinci Oscaruri: cel mai bun film, cel mai bun regizor - Jonathan Demme, cel mai bun actor - Anthony Hopkins, cea mai bună actriţă - Jodie Foster, şi cel mai bun scenariu adaptat - Ted Tally. Povestea deţinutului psihopat închis pentru canibalism şi a tinerei agente FBI, care a primit din partea superiorilor sarcina de a sta cu el de vorbă, pentru a-i afla resorturile ascunse ale minţii sale criminale şi a reuşi astfel să înţeleagă comportarea altui asasin în serie şi a-l putea mai uşor captura, a căpătat statutul de film-cult.

Mai puţin izbutită a fost continuarea "Hannibal", şocantă fiind însă secvenţa în care Anthony Hopkins se serveşte tacticos cu o feliuţă din creierul altui personaj, după ce mai întâi îi va înlătura frumuşel scăfârlia. A doua continuare, "Dragonul stacojiu", abordează un unghi de vedere apropiat de cel din "Tăcerea mieilor": pentru a-l captura pe Hannibal, poliţistul aflat pe urmele sale (Edward Norton) se transpune în mintea acestuia.

De menţionat că "Dragonul stacojiu" este, de fapt, un remake după un film mai vechi, necunoscut publicului nostru, "Manhunter" (1986), unde, pentru a respecta riguros cronologia, personajul Hannibal Lecter apare pentru prima oară, însă sub numele Lektor. Abia în "Tăcerea mieilor" s-a adaptat grafia Lecter, folosită în romanele lui Thomas Harris. Aşadar, "Tăcerea mieilor" e în realitate al doilea film în care ne întâlnim cu sinistra figură. Întortocheate sunt, într-adevăr, căile scenariilor cinematografice.