Poemele anului 2009

Cea mai nonconformistă scriitoare de la noi, Angela Marinescu, a publicat cel mai bun volum de poezie de anul trecut, intitulat „Probleme personale“. Multe dintre poetele generaţiei tinere s-au revendicat de la poezia Angelei Marinescu; obsesiile, voluptăţile, spasmele şi violenţa pot fi copiate, dar transferul de intensitate şi de adevăr rămâne un proces imperfect.

Iată integral poemul „Coincidenţe", o „ars poetica" a Angelei Marinescu:„nu am vrut să impun nimănui nimic,/ mai ales să sufere pentru poezie, să vomite, să se distrugă,/ să fure, să se călugărească, să devină travestit şi homosexual sau/ să ucidă,/ tinerii ar trebui să ştie aceste lucruri ce chiar şi mie/ mi se par a fi, acum, complet indiferente, îndepărtate, înstrăinate./ e drept, că, personal, m-au marcat destule întâmplări, dar asta a ţinut, strict, de creierul meu; pentru că,/ peste toate întâmplările a tronat posibilitatea mea de a încasa şi nu/ de a primi./ este dreptul meu de a face caz, pe de altă parte, de un asemenea/ dar de la Dumnezeu, să nu ţi se întâmple, de fapt, nimic, să nu simţi nimic şi, totuşi, să te legi la cap cu nişte cuvinte/ ce se apropie tiptil, de tine, ca şobolanii întunecaţi şi să le diseci/ până la epuizare./ şi, nu ştiu cum naiba, dar fiecare cuvânt ce m-a trăsnit în faţă/ s-a convertit, din toate punctele de vedere, într-o întâmplare semnificativă/ nici să fi vrut în ruptul capului şi nu s-ar fi petrecut/ atât de rapid, de constant şi de mortal./ de aceea, zic, nu vă luaţi după mine şi, mai ales, nu mă judecaţi./ strămoşii mei au fost preoţi şi hoţi de cai,/ iar eu sunt o hoaţă bătrână/ şi unsă cu toate unsorile."

Perfecţiunea neputinţei

Singulară nu doar ca limbaj, dar şi ca atitudine, mereu în priză cu propriul „eu", dintotdeauna bolnav, sălbatic şi problematic, îndrăznind a-şi sonda sexualitatea, traumele şi obsesiile până la ultimele limite ale intimităţii, afişând un erotism lipsit de orice senzualitate şi confesându-se fără complezenţe, Angela Marinescu este nu autoarea unei „lirici masculine", ci, pur şi simplu, cea mai tragică scriitoare contemporană şi printre puţinele fără compromisuri artistice.

Niciuna dintre temele poeziei sale nu lipseşte: spectrul familiei, boala şi degradarea trupului ca o moştenire a „rudelor de sânge", dependenţa de maladiv şi morbid ca formă de toxicomanie existenţială, masturbarea ca agent al plăcerii necesare şi înlocuitor al sexului, în general, repulsiv („erotismul întins pe suprafeţe din ce în ce mai distruse"), solidaritatea şi compasiunea pentru cei învinşi, săraci, „singuri şi compromişi fizic" (singura reminiscenţă de religios).

Sângele, creierul, frigul/iarna şi şobolanii sunt metaforele recurente pentru „problemele personale" reprezentate de handicapurile fizico-erotice, de marginalitatea socială, de obsesiile şi coşmarurile bolii, ale singurătăţii şi ale morţii. Dar, deşi lexicul, retorica şi temele sunt imediat recognoscibile, ceva e schimbat în această nouă carte despre care autoarea vorbeşte că ar fi şi ultima.

E vorba de o anume oboseală/uzură/epuizare, nu afirmată ca atare, dar subsumată unei teme noi: bătrâneţea. Trupul a fost bolnav (suferea), acum însă el îmbătrâneşte (devine şi mai neputincios). Vârsta aduce cu sine o relativă îmblânzire a limbajului, dar asta şi pentru că-l implică discret într-o reevaluare a scrisului dintotdeauna corporalizat. Se uzează poezia odată cu trupul? Cum ştii când ai scris ultimul vers tânăr?

„Nebunia de a nu mai scrie poezie" devine, astfel, poate ultima mare temă/problemă personală. Scriitorii - în mijlocul cărora poeta nu s-a adaptat niciodată şi de care se delimitează, cu o anume fraternitate, în continuare - s-au transformat din „aristocraţi romantici" în „agenţi" preocupaţi să dejoace proiecte culturale.

„Când ai devenit neputincios, ai atins perfecţiunea", îi consolează poeta pe ceilalţi scriitori, pentru că e singura care a avut revelaţia că scrisul perfect este, ca şi viaţa, dintotdeauna pervertit, pură expresie a neputinţei. Versul „un fel de politică formală a puterii/ poeziei/ de a o rupe cu poezia" are ceva din sublimul ideii de sinucidere, căci pentru Angela Marinescu scrisul n-a fost niciodată moft existenţial, mijloc de parvenire socială sau promisiune a mântuirii.

Într-un fel sau altul, multe dintre poetele douămiiste s-au revendicat de la poezia Angelei Marinescu.

Obsesiile, voluptăţile, spasmele şi violenţa pot fi copiate, dar transferul de intensitate şi de adevăr rămâne un proces imperfect, pentru că în spatele cuvintelor se află mereu viaţa şi trupul. Poezia Angelei Marinescu este originalul (adevărat, rezistent şi tare), restul sunt doar versuri triviale fabricate în China.