Transilvania, în planurile sovietice postbelice
0
Un loc important în elaborarea politicii sovietice faţă de România l-a ocupat problema Transilvaniei. Însemnătatea acordată de Moscova rezolvării litigiului teritorial româno-ungar se explică prin faptul că problema Transilvaniei a fost percepută de conducerea sovietică nu numai prin prisma raporturilor sovieto-române şi sovieto-ungare, ci şi ca un mijloc de consolidare a influenţei sovietice în Europa de Sud-Est.
Fără a intra în toate detaliile evoluţiei atitudinii sovietice în problema Transilvaniei este de menţionat că, în întrevederea din 23 iunie 1941 dintre Molotov şi ministrul Ungariei la Moscova, Kristoffy, şeful diplomaţiei sovietice a declarat că „Uniunea Sovietică nu are nici un fel de probleme litigioase în relaţia cu Ungaria şi nu are nici un fel de pretenţii faţă de Ungaria. Uniunea Sovietică nu are obiecţii în legătură cu extinderea teritoriului Ungariei pe seama României“.
Această atitudine se explică prin faptul că, în acel moment, Uniunea Sovietică dorea să determine guvernul ungar să nu se alăture atacului german împotriva URSS. De îndată ce, chiar în aceeaşi zi, la 23 iunie Ungaria a rupt relaţiile diplomatice cu URSS şi la 27 iunie 1941 a declarat război Uniunii Sovietice, poziţia atât de binevoitoare a Moscovei faţă de Ungaria şi faţă de litigiul teritorial româno-ungar s-a schimbat radical.
„Ungaria trebuie pedepsită” (Stalin dixit)
În discuţia dintre Stalin şi Eden din 16 decembrie 1941, în cursul căreia cel dintâi a subliniat necesitatea extinderii teritoriale a României în detrimentul Ungariei (era vorba evident la acea dată de anularea Arbitrajului de la Viena), dictatorul sovietic a exprimat în repetate rânduri că Ungaria trebuie „pedepsită“ pentru atitudinea ei din timpul războiului, altfel spus pentru intrarea ei în război alături de Germania, fără ca ea să fi avut vreun litigiu cu Uniunea Sovietică.
În nota intitulată „Despre Transilvania“ redactată de Comisia Litvinov, la 5 iunie 1944, se arată că „atât Ungaria cât şi România îşi fundamentează în mod convingător pretenţiile lor asupra Transilvaniei. Ungaria arată în mod just că, în decursul unei perioade îndelungate, de mai multe veacuri, Transilvania a fost strâns legată de ea în diverse grade atât din punct de vedere politic cât şi spiritual. Argumente istorice în folosul pretenţiilor ei aduce şi România, referindu-se la originea actualei Transilvanii din provincia romană a Daciei în care, din timpuri străvechi, s-au aflat români şi unde maghiarii şi secuii fie au năvălit ulterior, fie au sosit în calitate de colonişti…“.
Nota arată că, din punct de vedere etnic, doar România îşi poate fundamenta revendicarea asupra Transilvaniei întrucât majoritatea populaţiei o formează românii. O delimitare pe principii etnice este însă imposibilă din cauza întrepătrunderii populaţiei române şi maghiare. Subliniind că Tratatul de la Trianon şi-a pierdut valabilitatea textul sovietic arată că „din punct de vedere politic este imposibil de a păstra în vigoare“ decizia arbitrilor de la Viena.
A acorda Transilvania Ungariei este o imposibilitate întrucât „Ungaria a fost primul stat care a aderat la Pactul Anticomintern. Ea nu a manifestat nici cea mai mică înclinaţie pentru apropiere cu Uniunea Sovietică şi dimpotrivă a participat la toate intrigile antisovietice ale Poloniei. Ungaria a intrat în război împotriva URSS de partea Germaniei imediat după atacul acesteia din urmă, fără nici cea mai mică justificare. Ea nu a avut nici măcar acele pretenţii faţă de URSS cu care încearcă să justifice participarea lor la război Finlanda şi România“.
În ceea ce priveşte România deşi ea este un stat inamic „care merită pedeapsă şi nu recompensă“ totuşi în cazul primirii Transilvaniei i s-ar putea cere din partea Uniunii Sovietice garanţii pentru o „strânsă şi îndelungată colaborare cu URSS şi renunţarea deplină la pretenţiile ei asupra Basarabiei şi Bucovinei“. Nota sovietică atrage atenţia asupra faptului că în România şi înainte de războiul în curs, s-au aflat forţe politice dispuse să colaboreze cu URSS şi că „în cazul primirii Transilvaniei, partizanul unei astfel de colaborări ar putea deveni PNŢ în frunte cu Maniu. Această colaborare ar găsi, de asemenea, partizani înflăcăraţi în rândurile populaţiei române din Transilvania, izbăvită în sfârşit de coşmarul asupririi ungare“.
Transilvania, stat separat
Comisia însă era mai înclinată spre soluţia creării unei Transilvanii independente având în vedere că „recunoştinţa se epuizează repede iar amărăciunea provocată de pierderea teritoriului durează mult“. În aceste condiţii, garanţiile oferite de România rămâneau sub semnul întrebării şi existenţa unui stat transilvănean, rămas în afara oricăror uniuni sau federaţii, servea mult mai bine interesele sovietice: „rămânând un măr de discordie între cele două state vecine, Ungaria şi România, Transilvania nu ar putea exista fără protecţia unui stat puternic apropiat de ea, care în cazul de faţă este Uniunea Sovietică având cu ea o graniţă comună. O astfel de rezolvare a problemei ar răspunde şi mai mult principiului autodeterminării popoarelor“.
Ea ar fi mai avantajoasă şi prin faptul că nu favorizează nici Ungaria, nici România iar controlul URSS asupra noului stat transilvănean i-ar permite să exercite presiuni asupra Ungariei şi României, împiedicându-le să se alăture oricăror tipuri de demersuri antisovietice „un astfel de control ar consolida şi influenţa noastră asupra statelor balcanice şi îndeosebi asupra Iugoslaviei“ care se învecinează cu Banatul.
Existenţa unui stat transilvănean era însă văzută ca o soluţie provizorie până la stabilirea unei colaborări garantate cu România sau Ungaria ceea ce avea să determine hotărârea corespunzătoare a Moscovei în această problemă. Trei zile mai târziu, la 8 iunie 1944, s-a desfăşurat şedinţa Comisiei Litvinov pe a cărei ordine de zi s-a aflat problema Transilvaniei.
Se încarcă comentariile...
