Prizonierii istoriei (II)

Timp de două decenii, tema comunismului în memoria eclezială a fost atent ocolită şi transformată astfel într-un tabu. În ciuda faptului că se tot repetă că Biserica nu a fost împotriva studierii dosarelor care o privesc, ea nu a făcut mai nimic în acest sens.

Dincolo de înţelegerea omenească pe care o poţi avea faţă de spaimele unora şi altora, ceea ce nu este identic cu justificarea, această strategie de a ocoli responsabilitatea faţă de propriul trecut şi de a împovăra inutil viitorul urmaşilor s-a dovedit păguboasă. În plus, prelungirea tăcerii poate explica paradoxul etic în care ne aflăm şi potrivit căruia, când nimeni nu recunoaşte, erou devine cel care spune primul că a păcătuit. Spovedania publică a acestuia nefiind urmată de nicio consecinţă, gestul de a o lua înaintea dezvăluirilor ajunge o reuşită manevră de imagine prin care ordinea morală este complet răsturnată.

Înainte chiar de înfiinţarea CNSAS, ierarhia noastră a fost pusă într-o situaţie delicată tocmai de lipsa de coerenţă din interiorul ei, de co-existenţa unor tipologii acoperind toată gama: de la călăul salariat pentru delaţiuni la victimă, de la cel intrat în sistemul securistic prin teroare la colaboraţionistul timorat, de la stâlpul regimului totalitar la cel care a înfundat puşcăria pentru că i s-a opus. Înainte de a fi martori ai pseudo-cruciadei mediatice de acum, ar fi fost nevoie de o limpezire interioară a corpului ierarhic şi preoţesc.

Amânarea acestui proces benevol ne costă. În primul rând, nu mai putem scăpa de generalizări: toţi episcopii şi toţi preoţii, toţi cei care au studiat în străinătate şi toţi cei care au făcut carieră înainte de decembrie 1989 au fost oamenii sistemului. În al doilea rînd, tăcerea noastră a încurajat împărţirea ierarhilor în buni şi răi, în patriarhabili şi compromişi. În al treilea rând, prin această atitudine, am delegat fără voie către mass media, societatea civilă şi CNSAS responsabilitatea de a preciza nuanţele colaborării oamenilor Bisericii cu vechiul regim.

În loc să fi stabilit noi criteriile proprii, teologice, ale analizei, gradele de vinovăţie şi implicaţiile duhovniceşti, operaţia aceasta o fac alţii. Or, potrivit acestora, un simplu angajament la Securitate, neurmat de nicio notă informativă sau de unele fără relevanţă, formale, este suficient pentru a discredita iremediabil profilul unui slujitor al Bisericii. În această cheie de lectură, diferenţa dintre informatorul patriotic şi cel strîns cu uşa, între cel lipsit de scrupule şi cel lipsit de alternative ajunge, oricât de cinic este, irelevantă.

Pe scurt, lecţia acestor zile poate fi rezumată în termeni simpli şi dureroşi deopotrivă: istoria ne şantajează ori de câte ori abandonăm partea noastră de responsabilitate în a o scrie şi a ne-o asuma. Scrisă de alţii, ea se întoarce împotrivă şi ne face prizonierii ei. Pentru mărturia credibilă a Bisericii noastre în lumea de azi şi de mâine, trebuie să ne eliberăm cât mai repede. Altminteri, pasărea majestuoasă a spiritului va fi condamnată să stea legată de picior, să se domesticească şi să devină asemeni găinilor scurmînd mulţumite în praful clipei fără orizont. Dumnezeu să ne ajute să nu fie aşa!