Legea memoriei recente

În mandatul de la Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc (IICCMER) am tot reflectat la utilitatea unei Legi a memoriei recente. De ce ar fi nevoie de aşa ceva?

Înainte de orice, am constatat cât de puţin ne cunoaştem istoria. În general, banal. Dincolo de câteva clişee ale propagandei naţional-comunismului, habar nu avem despre locul şi rolul Ţărilor Româneşti în Balcani şi Orientul Apropiat, despre contribuţia noastră în conflictul multisecular dintre Europa şi Islam şi despre diplomaţia culturală pe care, statal şi eclesial deopotrivă, am cultivat-o. Dacă lipsa de cunoştinţe privind secolele anterioare ar putea fi cumva înţelească, chiar dacă nu justificată, ambiguitatea legată de trecutul recent îmbracă forme groteşti, periculoase.

S-a văzut şi anul trecut, din păcate, cât de puţin suntem familiarizaţi cu datele esenţiale care, pe rând şi însumate, au dus la unitatea statală de care beneficiem azi. Nu avem nicio imagine cât de cât limpede despre perioada interbelică, despre oameni, curente ideatice sau instituţii. În schimb, suntem acuzaţi. Nu este de mirare că, la trei decenii de la căderea simbolică a dictaturii proletariatului, ne aflăm doar în posesia unei liste de prejudecăţi şi falsuri care nu au cum să ne ajute să înţelegem valoarea profundă a libertăţii ca rezultat al unui sacrificiu intergeneraţional.

Mă repet: faptul că suntem aproape în timp de o epocă istorică nu reprezintă nicio garanţie că înţelegem cu adevărat ceea ce s-a întâmplat. Dimpotrivă. Nostalgia se amestecă fatal cu indiferenţa, rezultatul fiind trăirea buimacă a prezentului, încremenirea în clipa ce pare să nu aibă viitor. Despre comunism nu am învăţat mai nimic. Nici despre sutele de mii de victime de la noi, nici despre călăi şi nici despre complicii acestora. Un abur toxic, cu efecte pe măsură, învăluie una dintre cele mai crâncene şi nedrepte perioade din istoria noastră.

Experienţa totalitarismului comunist ar trebui cunoscută pentru a învăţa ce se poate petrece în lipsa libertăţii, cum este redus omul la o masă biologică, pe ce perverse căi se instaurează frica şi suspiciunea, cum acel progres material – blocuri, baraje şi stâlpi de înaltă tensiune –, mult clamat de nostalgici, are un preţ uriaş, exagerat, pe care încă îl plătim şi azi. O eventuală Lege a memoriei recente nu rescrie istoria, ci ar trebui doar să îi facă loc în manuale, în muzee, în media şi în toate spaţiile culturale, adică acolo unde, dacă am fi avut discernământ, ar fi trebuit să fie demult.