Jurnalul de front al căpitanului Armatei Franceze, Marcel Fontaine, pentru prima dată în limba română
0
Joi, 9 februarie, de la ora 19.30, la Librăria Humanitas de la Cişmigiu, va avea loc lansarea jurnalului de front al căpitanului Armatei Franceze, Marcel Fontaine, „Misiune în România. Noiembrie 1916 – Aprilie1918“.
La lansarea volumului vor vorbi Alain Legoux, apropiat al lui Marcel Fontaine şi legatarul testamentar al autorului, Micaela Ghiţescu, fosta elevă a autorului, postafaţatoarea şi traducătoarea jurnalului, şi istoricii Ioan Stanomir şi Daniel Cain. Această carte, însoţită de un fascinant dosar iconografic cu fotografii realizate chiar de autor, ce apare acum pentru prima dată în limba română, reprezintă mărturia unui membru al Misiunii Militare Franceze în România (sub conducerea generalului Berthelot) implicat activ în reorganizarea şi instrucţia trupelor române şi apoi îndrăgostit iremediabil de România.
Jurnal de război. Misiune în România (Noiembrie 1916–aprilie 1918)
Editura Humanitas marchează împlinirea a o sută de ani de la intrarea României în Primul Război Mondial prin publicarea unor cărţi-restituire, între care se numără Jurnalul de război al reginei Maria (trei volume, apărute în 2014–2015), Memoriile de război ale lui G. Topîrceanu (2014) şi Jurnalul din vremea ocupaţiei al lui Vasile Th. Cancicov (două volume, apărute în 2015, respectiv 2016). Prezentul volum, care apare pentru prima dată în limba română (ediţia franceză datează din 2009), reprezintă mărturia unui membru al Misiunii Militare Franceze în România (sub conducerea generalului Berthelot) implicat activ în reorganizarea şi instrucţia trupelor române şi apoi îndrăgostit iremediabil de România. Povestea jurnalului de front al profesorului Marcel Fontaine este relatată pe larg atât în Cuvântul înainte semnat de legatarul său testamentar, Alain Legoux (care s-a ocupat de culegerea manuscrisului şi de editarea variantei în franceză), cât şi în postfaţa traducătoarei Micaela Ghiţescu.
[…]
„La două săptămâni după dezastrul de la Turtucaia, autorităţile române au făcut primele demersuri pentru trimiterea în ţară a unei misiuni militare de către guvernul francez; în fruntea Misiunii a fost desemnat generalul Berthelot. Cu ajutorul câtorva sute de ofiţeri, subofiţeri şi soldaţi specialişti francezi, de la aviatori şi medici până la mitraliori şi artilerişti, o armatã distrusã se va transforma într-o forţă capabilă să obţină singura victorie a Antantei împotriva Puterilor Centrale din anul 1917.
Printre cei care au contribuit la miraculoasa renaştere a armatei române se află şi căpitanul Marcel Fontaine. Pe frontul românesc, dezvoltă o anume afinitate – care-şi va pune amprenta pe destinul său ulterior – pentru camarazii alături de care trebuie să lupte, precum şi pentru ţăranii alături de care vieţuieşte. Este martorul mizeriei în care se zbat cei refugiaţi într-o Moldovă suprapopulată şi înfometată, plină de trupe ruseşti. Depune mari eforturi pentru îmbunătăţirea condiţiilor igienice, dar se loveşte de o teribilă inerţie. Şi atunci îşi dă seama că nu poate avea autoritate asupra subordonaţilor decât fiindu-le el însuşi un model.
Nici o fărâmă de fals eroism în însemnările de război ale ofiţerului francez. Ne aflăm în faţa unui jurnal al lungii şi chinuitoarei aşteptări, al monotoniei şi al automatismelor dezvoltate în spatele frontului, dar şi al ororilor războiului cărora le cad victime oameni cu chipuri şi nume. Este o realitate pe care manualele noastre, în goana lor după eroi, au preferat s-o ignore. Din nefericire.“ (Daniel Cain)
Fotografii din arhiva personală a autorului
Fragmente
9 februarie Cum stabiliserăm, m-am sculat la 7 ca să plecăm cu sania eu şi farmacistul care s-a oferit din nou să mă însoţească, în loc să rămână să lenevească în cameră. Apreciez tot
mai mult implicarea lui, iar el pare să- mi caute tovărăşia. Să tragem folos spre binele tuturor.
Colonelul n-a avut curajul să înfrunte călătoria la care purcedem. Este vorba doar de vreo cincisprezece kilometri! Dar, cu vremea din ultimele zile, zăpada e complet răscolită. S-a acumulat în văi, unde caii se afundă până la piept. În alte părţi, dimpotrivă, a fost măturată de tot, iar atunci sania, neavând pe ce să lunece, răzuie pământul gloduros. În ambele cazuri, viteza este aceeaşi: foarte lentă; iar caii se istovesc.
Vremea e minunată, […] un peisaj magnific!
Pe alocuri, pe marginea cărării zace un stârv de cal în care scotoceşte câte un câine înfometat. […]
Ajungem la ora 11. Căpitanul comandant al batalionului vorbeşte foarte puţin franţuzeşte. Mă duc să vizitez câteva cantonamente: aceleaşi căsuţe, cu aceiaşi plozi în zdrenţe. Infirmeria este o sală în care sunt îngrămădiţi pe o mână de paie bolnavi cu frisoane: nici măcar o doctorie!
Iau prânzul cu căpitanul şi câţiva ofiţeri care vorbesc franţuzeşte. Casa e cea mai frumoasă din sat, un „conac“: o construcţie frumoasă de inspiraţie germană; suntem serviţi de o impunătoare slujnică originară din Bucovina.
După prânz asist la exerciţiu; pe urmă le vorbesc ofiţerilor timp de o oră şi jumătate.
La 5 plec. Pe tot drumul trecem pe lângă şirul nesfârşit al unui convoi rusesc: vehicule de toate modelele, bucătării pe roţi, chiar şi un automobil şi o caleaşcă – furate Dumnezeu ştie
de unde, precum şi o vacă provenind fără îndoială din jefuirea vreunei ferme româneşti. Vehiculele se afundă, hurducându- se, în zăpadă până la osie. Sunt escortate de conducători când călări, cu puşca în bandulieră, când pe jos, ca să- şi încălzească picioarele când le e prea frig. Ajung acasă la 6 şi jumătate.
Astă seară este prezent fiul colonelului: a venit din satul din apropiere unde este cantonat regimentul său de artilerie. Toată această familie de ofiţeri pare mirată de comportamentul meu; nu înţeleg de ce mă duc zilnic să bat câmpul, şi pe o asemenea vreme. Confruntaţi cu ceea ce eu consider drept îndeplinirea firească a datoriei de zi cu zi, mi se par înstrăinaţi, dezorientaţi, deopotrivă cam stânjeniţi şi admirativi. Când ceea ce fac aici e atât de uşor, în comparaţie cu ce am îndurat doi ani şi jumătate!
[…]
14 februarie Este aproape 7 seara. […] Plecat de dimineaţă cu colonelul, în sanie, spre un batalion îndepărtat. De acolo, după masa de prânz, m-a însoţit un ofiţer până în primul sat,
unde l-am dojenit oarecum pe un sublocotenent care nu făcea lucrurile cum se cuvine, şi am vizitat câteva case ca să văd cum stau oamenii. Când treceam, ţăranii bătrâni cu păr cărunt şi
lung îşi scoteau căciulile respectuos şi, tânăr fiind, mă simţeam puţin stânjenit.
Revenit la sediul batalionului, cu colonelul care rămăsese acolo să scotocească printre hârtii, am plecat mai departe cu sania. În alt sat am mai intrat în câteva case în care se jucau
în jurul sobelor copii îmbrăcaţi doar în cămăşuţe. […]
Femeile au trăsături regulate, de o frumuseţe aspră; cu o indolenţă de prinţesă orientală, îşi întind medicului mâna pe care se află, în general, simptomele cele mai evidente ale bolii. Curăţenia feţelor şi a braţelor lor contrastează cu murdăria respingătoare a costumului. Prin uşa rămasă deschisă ca să iasă putoarea cât de cât, doi purcei intră guiţând şi explorează cu râtul un leagăn pus pe pământ, în care dă din mâini un copilaş îmbrăcat sumar.
Ne urcăm iar în sanie şi, pe drumurile sau, mai exact, cărările abia vizibile, ajungem la căderea nopţii în sat şi acasă, unde toată familia ne iese în întâmpinare. (Copyright Editura Humanitas)
Marcel Fontaine (1888–1973) a fost ofiţer în cadrul Misiunii Militare (1916–1918) trimise de Franţa în România la solicitarea guvernului condus de Ionel Brătianu. Mobilizat ca locotenent în armata franceză la 25 de ani, Marcel Fontaine luptase pe fronturile de la Marna, Artois şi Verdun. După încheierea Misiunii, a revenit în România, în 1919, în cadrul Misiunii Universitare Franceze, ca profesor la licee din Turnu Severin, Craiova şi Bucureşti. A rămas în România până în 1948, când activităţile şi cursurile lui au fost interzise, iar el a fost expulzat împreună cu ceilalţi profesori francezi ai misiunii; la puţină vreme Liceul Francez care funcţiona pe lângă Institutul Francez de Înalte Studii – al cărui director era – a fost desfiinţat. După instaurarea regimului comunist în România, din pricina corespondenţei cu profesorul Marcel Fontaine, cursantele şi profesoarele lor vor alcătui, în 1952, celebrul „lot francez“, arestat, anchetat şi condamnat la închisoare – experienţă relatată de Micaela Ghiţescu, fosta lui elevă, în cartea Între uitare şi memorie (Humanitas, 2012). În 1949, Marcel Fontaine a înfiinţat secţia română a Radiodifuziunii Franceze, al cărei redactor-şef a fost până în 1956. În fiecare duminică transmitea câte un editorial fie în franceză, fie în română despre transformările României sub comunişti. De nenumărate ori a luat cuvântul şi la postul Europa Liberă. Pentru meritele deosebite din timpul primei conflagraţii mondiale, ofiţerul Marcel Fontaine a fost decorat cu Crucea de război a Franţei, cu Legiunea de onoare, dar şi cu Steaua României şi Crucea de război a României. Publicarea Jurnalului de război în traducere românească marchează 100 de ani de la sosirea Misiunii Militare Franceze în România şi, implicit, 100 de ani de la intrarea României în Primul Război Mondial.
Se încarcă comentariile...
