INTERVIU Regizorul Răzvan Georgescu: „Vînzarea etnicilor germani – o epopee a exodului“

În timpul Războiului Rece, România a vîndut Germaniei de Vest peste 250.000 de etnici germani. Exodul a fost negociat de mai multe părţi, pe plan oficial, dar şi pe filieră secretă, iar documentarul Paşaport de Germania arată felul în care erau hotărîte destinele celor plecaţi.

Cînd a început exportul populaţiei germane din România către RFG?

Povestea e lungă, iar filmul încearcă, în 90 de minute, să afle motivele care au dus la dispariţia unei culturi şi unei tradiţii germane, vechi de peste opt secole, de pe teritoriul României, practic într-o frîntură de secundă istorică, în numai 22 de ani. În 1939, trăiau peste 800.000 de germani în România. În 1965, mai existau în ţară aproape 350.000 de germani. Astăzi mai sînt în jur de 38.000. Din rîndurile acestei comunităţi, risipite între timp – şvabii din Banat şi saşii din Transilvania –, au ieşit, în ultimii cinci ani, doi laureaţi ai premiului Nobel şi un preşedinte al României.

Episodul vînzării, respectiv al cumpărării germanilor din România, nu reprezintă decît punctul culminant al unui proces mult mai îndelungat de eroziune a încrederii germanilor într-un viitor bun în această ţară. Dacă privim cu luciditate acest fenomen, sînt convins că putem învăţa cîte ceva şi despre noi. Faptul că emigrarea cea mai masivă a germanilor s-a petrecut contra cost, fără chitanţe, în urma unui acord secret şi în plină perioadă de Război Rece (între anii 1968 şi 1989), cînd Europa era secţionată de o impenetrabilă Cortină de Fier, este o curiozitate unică a istoriei.

Aţi fost direct implicat în fenomenul exodului; cum aţi simţit dispariţia prietenilor şi a cunoştinţelor?

Am făcut acest film din două motive: dintotdeauna m-au interesat acele momente în care tu, ca individ, pierzi aparent controlul asupra situaţiei, cînd pare că nu mai eşti stăpîn pe destinul tău, cînd rişti să devii doar un pion într-un joc ale cărui reguli se stabilesc peste capul tău, dincolo de voinţa şi posibilitatea ta de a le influenţa. Ce faci? După ce reguli te ghidezi? Aşa s-a întîmplat în cazul Decreţeilor, film pe care l-am produs şi realizat împreună cu Florin Iepan, despre politicul care dădea buzna în viaţa ta intimă, obligîndu-te să faci cel puţin patru copii, şi care îţi interzicea contracepţia şi avortul.

La fel s-a întîmplat în cazul filmului Testimonial, în care o forţă mai presus de tine – boala sau perspectiva morţii iminente – îţi impune anumite decizii, aparent fără drept de apel. Sau este posibil ca această confruntare să ducă la o exarcerbare a creativităţii? Cum reacţionezi? Cum te salvezi?

Aşa a fost şi în cazul Paşaportului de Germania, cînd un sistem diabolic îţi interzicea să călătoreşti, să decizi asupra locului în care vrei să trăieşti şi care făcea din tine un ostatic sau o marfă. Poţi să îţi controlezi soarta, într-un mediu care te controlează?

Într-un fel, aceste trei filme reprezintă trei ipostaze ale aceleiaşi dileme, în trei momente ale vieţii: la început, la sfîrşit şi pe parcurs.

Al doilea motiv pentru care am dorit să fac acest film a fost dorinţa de a înţelege ceea ce s-a întîmplat în tinereţea mea petrecută în multiculturalul Banat şi cosmopolita Timişoara. Ca elev român la Liceul german „Nikolaus Lenau“, eram reprezentant al majorităţii populaţiei, dar, în acelaşi timp, şi un minoritar în mijlocul minorităţii germane. Am fost, într-un fel, beneficiarul politicii comuniste care a permis şcoli cu predare în limba germană. România a fost unica ţară comunistă din Estul Europei care nu şi-a expulzat germanii după Război şi care a permis şcoli, teatre şi presă în limba germană. Un lucru care i-a ajutat enorm pe etnicii germani să se integreze mai tîrziu, fără probleme, în Vest. Iar eu, trăind printre ei, am devenit martorul pe tuşă al emigrării tuturor – dar absolut tuturor! – colegilor, prietenilor mei. Inclusiv a celei care avea să îmi devină soţie, pe care aveam să o urmez în Germania şi datorită căreia am ajuns şi eu, românul neîntrebat şi neprevenit, precum toţi ceilalţi, pe listele negociatorului Dr. Hüsch.

Plăţile „la negru“

Preţul „de persoană“ se negocia la mai multe nivele; cum se stabileau criteriile după care se părăsea ţara?

Pe parcursul anilor, între negociatorii germani şi cei români s-au stabilit cîteva criterii de evaluare a „preţului“ unui om. Acesta depindea de calificarea persoanei. Deoarece negociatorii cădeau foarte greu de acord asupra echivalării pregătirii profesionale a oamenilor (era performanţa unui tehnician român comparabilă cu cea a unui tehnician german, sau trebuia acesta încadrat în altă categorie, mai „ieftină“?) iar întîlnirile lor se întindeau pînă tîrziu, terminîndu-se adesea cu ceartă şi vociferări virulente, s-a căzut de acord, în cele din urmă, asupra unui preţ mediu şi unic pe cap de german din România, indiferent de pregătirea profesională. Acesta a tot crescut de-a lungul anilor, ajungîndu-se în final la o sumă între 8000 şi 11.000 de mărci. Dar pe lîngă aceste sume „oficiale“, au mai existat plăţile „la negru“, din buzunarul nemţilor dornici de plecare, sau plăţi efectuate unor intermediari care lucrau, la rîndul lor, cu Miliţia sau cu Securitatea.

După declasificarea dosarelor, aţi reuşit să luaţi legătura cu oficialii din Vest amestecaţi în afacere?

Primul pas în analiza istorică a fenomenului plecării nemţilor din România a fost publicarea monografiei despre Acţiunea Recuperarea de către un grup de cercetători de la CNSAS, în 2011: Securitatea şi emigrarea germanilor din România (1962-1989) de Florica Dobre, Florian Banu, Luminiţa Banu şi Laura Stancu. Doar după această apariţie editorială a fost posibilă desecretizarea unor documente în Germania şi abordarea protagoniştilor principali ai acestui „acord confidenţial“. O discuţie cu fostul cancelar Helmut Kohl şi cu negociatorul secret Dr. Heinz Günther Hüsch ne-a înlesnit accesul la protagoniştii germani.

Oficialităţile române au fost uşor de abordat?

Din păcate, foşti miniştri de externe şi ambasadori ai României la Bonn au declinat invitaţia noastră de a participa la acest documentar. Lista refuzurilor din partea unor protagonişti – atît germani, cît şi români – pe care le-am încasat este foarte lungă şi o depăşeşte cu mult pe cea a celor care au acceptat şi care apar, în cele din urmă, în film. În mod ciudat, cel mai greu a fost să găsim pe cineva dispus să vorbească despre cum a plătit la negru pentru un paşaport de Germania. Cred că aici mai planează un sentiment de vinovăţie şi teama sancţiunii comunităţii lor. Plătind „la negru“, ei luau locul altcuiva de pe listă, în condiţiile în care contingentul plecărilor era limitat la 11.000 de persoane pe an.

Citeşte continuarea interviului pe dilemaveche.ro