Glasul Patriei, în continuarea lui Andrei Pleşu

În ultimul articol, Andrei Pleşu abordează mai multe probleme sensibile decât se observă la o simplă şi modestă scrutare. Un june ochi neiniţiat încă în istoria comunismului românesc, precum şi a exilului, ar fi tentat să perceapă superficial fragmentul de memorialistică din articol. Sunt de acord cu Pleşu când spune că preocuparea pentru nuanţe e suspendată. Totuşi nu aş vrea să abandonez discuţia despre Crainic!

În definitiv, polemica, dialectica sau nuanţele nu-şi mai găsesc locul într-o lume a gândirii hrăpăreţe, rapide ce exultă artificialul sau îmbraţisează elanuri heirupiste, fie că vorbim de ideologii simandicoase sau patriostisme umflate. Articolul de faţă este doar o invitaţie către dialog, nu către discordie. Mai curând către adevăr sau aproape de adevăr. Cum putem pune în acelaşi raport de cântărire subtilă a valorii, Nichifor Crainic, remarcabilul profesor de teologie mistică, poet notoriu şi pivot al grupării de la „Gândirea”, după cum se exprimă şi Pleşu, şi Nichifor Crainic, scriitorul Securităţii la ziarul Glasul Patriei ce ataca români fugiţi în străinătate, exilaţi pe la Paris, prin Berlin sau alte locuri ce se mângăiau cu sentimentul de a fi români ce se simţeau umiliţi de răcnetele unor domni altminteri cunoscuţi de ei şi respectabili? Cum putem împăca istoria, cum putem contopi cele două viziuni despre Crainic? Întrebarea va rămâne dechisă...

Glasul Patriei, „Organ al Comitetului Român pentru Repatriere” a apărut la Berlin, în Republica Democratică Germană din decembrie 1955-septembrie 1972 (nr.606). Publicaţia apărea după modelul unei revistei sovietice editată din aprilie 1955 în U.R.S.S. de „Comitetul pentru relaţii culturale cu compatrioţii din străinătate”. Tiraj iniţial „Glasul Patriei”:  5.000 de exemplare

Într-un articol din Glasul Patriei, nr. 33 (215), 20 noiembrie, 1961 se scria că aproximativ 5000 de persoane, decepţionate de condiţiile grele de viaţă din lumea capitalistă, s-au întors până-n prezent în Republica Populară Română [...] Toate persoanele care se întorc în patrie sunt profund recunoscătoare statului democratic-popular pentru grija faţă de ele […], şi au cuvinte de admiraţie faţă de marile transformări în bine din R.P.Română, convingându-se de superioritatea orânduirii socialiste faţă de cea capitalistă (Florin Manolescu, Enciclopedia exilului literar românesc 1945-1989, Editura Compania, 2010)

Pe de altă parte, într-un articol din 1959, Pamfil Şeicaru afirma că printre repatriaţi nu au existat şi intelectuali: „ce fericiţi ar fi fost vechilii moscoviţi de la Bucureşti să poată anunţa întoarcerea unui exilat intelectual, fie şi de foarte redusă importanţă”. Grigore Gafencu scria, într-un articol din ziarul America, despre „Comitetul român de repatriere” că: „nimeni dintre noi nu tăgăduieşte că e greu şi amar de a trăi departe de ţară, de a ţine în frâu dorul care înăbuşă […] Şi nu va fi nevoie de un Comitet de repatriere pentru a ne îngădui să serbăm în acea zi reîntregirea neamului nostru, neatârnat şi liber”.

Conform lui Florin Manolescu, până în 1965, în Glasul Patriei  au predominat două categorii de texte: articole şi scrisori care urmau să convingă exilul că scriitorii şi alte personalităţi ale vieţii publice din Vechiul Regat al României s-au transformat în susţinători sau în „tovarăşi de drum” ai regimului comunist de la Bucureşti şi articole îndreptate împotriva scriitorilor români şi a personalităţilor politice româneşti din exil.

Din prima categorie face parte şi scrisoarea lui Nichifor Crainic adresată publicaţiei Glasul Patriei, „Am redeschis ochii în lumina libertăţii”, în nr. 14, 10 mai 1962, p. 2; sau cea a lui Constantin Noica, „Rândurile cuiva care n-a avut dreptate”, în nr.13, 20 aprilie 1965. Din a doua categorie de texte fac parte articolele publicate de-a lungul anilor în revista Glasul Patriei ( Florin Manolescu, Enciclopedia exilului literar românesc 1945-1989, Editura Compania, 2010)

 În continuare, redăm textul scrisorii lui Nichifor Crainic către publicaţia Glasul Patriei:

Domnule Redactor Şef,

Vă mulţumesc pentru bunăvoinţa pe care mi-aţi acordat-o, publicând în coloanele ziarului dvs., articolul meu „Am redeschis ochii în lumina libertăţii” în dorinţa de a contribui la lămurirea unor compatrioţi cinstiţi care se mai găsesc încă în afara hotarelor ţării şi care n-au avut posibilitatea să cunoască realităţile româneşti, îmi îngădui să vă solicit permisiunea de a vă procura în continuare material publicistic din care să rezulte felul cum vede un fost condamnat politic care şi-a ispăşit greşelile săvârşite faţă de poporul român, stările de lucruri din România de azi.

Pentru început vă trimit spre publicare articolul „Trădători şi renegaţi”.

Cu distinsă stimă,

NICHIFOR CRAINIC

Glasul Patriei, nr. 14, 10 mai 1962 

Atacurile îndreptate împotriva exilului au fost majoritatea pline de stereotipuri şi invective. În vreme ce, în R.P.R. se realiza paradisul pe Pământ, exilaţii sunt văzuţi ca o turmă de neisprăviţi, trădători, criminali de război, fascişti etc. Unele articole sunt nesemnate sau semnate de nume fără rezonanţă, dar greutatea atacului o dau nume precum Şerban Cioculescu, George Călinescu, Tudor Arghezi, Nichifor Crainic etc.

Nicolae Merişanu şi Adrian Majuru, autorii volumului „Puterea comunistă şi exilul în oglindă”, consideră că „dacă unor semnatari li se pot acorda circumstanţe atenuante, ne referim la cei trecuţi prin puşcărie, senzaţia de penibil nu poate fi înlăturată. Dimpotrivă, putem afirma că au existat intelectuali martiri care au preferat să moară în puşcărie sau anonimat decât să-şi terfelească numele!”  (Nicolae Merişanu, Adrian Majuru, „ Puterea comunistă şi exilul în glindă”, tipărit la Monitorul Oficial R.A., sub egida INMER)