Generaţia Marii Uniri. Emil Haţieganu, liderul rezistenţei antimaghiare în Transilvania ocupată: Guvernul ungar îşi întemeiază puterea pe nesocotirea legilor

Emil Haţieganu a fost ultimul ţărănist aflat la guvernare. În speranţa că valul comunist mai poate fi stăvilit, a intrat în primul guvern Petru Groza – un ministru de compromis, fără portofoliu şi fără putere. Dar sfârşitul carierei sale politice e în antiteză flagrantă cu întreaga sa activitate de unionist, ministru al României Mari şi lider al rezistenţei românilor din Transilvania ocupată după Dictatul de la Viena.

Era un bărbat robust, dar scund. Părul îi încărunţise complet şi purta costume gri, croite impecabil, cu cravată asortată, dar întotdeauna şifonate. Avea această calitate aparte de a-şi păstra expresia feţei neschimbată, indiferent de circumstanţele care i se înfăţişau. Era întotdeauna calm, amabil şi politicos – un comportament demn mai degrabă de Belle Époque, considerat deja de modă veche – însă niciodată nu era anost. Ştia când să râdă, când să fie spontan, când să spună câte-o vorbă cu haz. Era erudit şi casa sa, de pe strada Şincai 9, în Cluj Napoca, era ticsită de cărţi. Dar, mai presus de toate aceste trăsături, care, la o adică, nu se deosebesc cu nimic de cele regăsite în alţi oameni ai generaţiei lui, Emil Haţieganu a fost considerat de contemporanii săi o instituţie naţională şi un apostol al românilor transilvăneni.

Se întâmpla în perioada celui de-Al Doilea Război Mondial. Începea vremea abuzurilor şi a nefericirilor pentru români.
Pe 30 august 1940, Germania nazistă şi Italia fascistă au impus României Dictatul de la Viena, prin care aproape jumătate din Transilvania era atribuită Ungariei horthyste. Noile autorităţi au tolerat puţini intelectuali români în provincia ocupată, iar Emil Haţieganu a reuşit să stea în fruntea acestei grupări restrânse, care s-a zbătut să se opună crimelor, atacurilor şi, în general, voinţei autorităţilor şi armatei de ocupaţie.

Îndată ce situaţia s-a schimbat dramatic, Haţieganu a strâns laolaltă intelectualii de toate orientările politice, uitând el însuşi de doctrinele sale naţional-ţărăniste. Au putut să stea la aceeaşi masă liberalii cu legionarii, ortodocşii cu
greco-catolicii, tinerii şi bătrânii, strânşi sub acoperişul aceluiaşi organism de reprezentare a românilor ardeleni, Comunitatea Naţională Română. Începând cu 16 septembrie 1940, românii adunaţi în CNR au editat, la Cluj, gazeta „Tribuna Ardealului“ – „Organ de afirmare a Românilor din Ungaria“, care se adresa „românilor doritori să ştie ce se petrece în lume şi în ţară“, fiind singurul ziar românesc din acea perioadă în Transilvania de Nord.

„Nu există nuntă fără înjunghieri“

Emil Haţieganu se afirmase ca lider al românilor rămaşi în Transilvania cu numai câteva zile înainte de apariţia gazetei ardelene. În perioada 11-15 septembrie 1940, avusese loc o consfătuire, la Cluj, între români şi autorităţile maghiare. Contele Pal Teleki (Foto), prim-ministrul ungar, relata într-un interviu acordat ziarului „Ellenzek“, pe 10 octombrie 1940: „Când am fost prima oară la Cluj – îndată după intrarea trupelor noastre – i-am convocat pe domnii episcopi români, pe cel greco-catolic (n.r. – Iuliu Hossu) şi pe cel ortodox (n.r. – Nicolae Colan), precum şi pe câţiva dintre fruntaşii societăţii româneşti. Fireşte, i-am admonestat aspru pentru cei 22 de ani (n.r. – perioada care trecuse de la Marea Unire). I-am invitat să mă ajute în acţiunea de pacificare. Prin urmare, nu se poate susţine că n-am fost concilianţi, că nu suntem concilianţi, atât noi personal, cât şi poporul nostru şi armata ungară. Armata ungară a intervenit sever în două cazuri, acolo unde s-a tras asupra ei cu mitraliere. Dintr-un moment când s-a pus capac răbdării noastre, adică alaltăieri, aplicăm retorsiunea. Am expulzat peste frontieră deocamdată 850 de români, personalităţi de conducere ale vieţii sociale şi publice. Vom fi obligaţi să continuăm această acţiune, să-i dăm chiar amploare“.

Armata ungară a intervenit sever în două cazuri, acolo unde s-a tras asupra ei cu mitraliere. Dintr-un moment când s-a pus capac răbdării noastre, adică alaltăieri, aplicăm retorsiunea. Am expulzat peste frontieră deocamdată 850 de români, personalităţi de conducere ale vieţii sociale şi publice. Vom fi obligaţi să continuăm această acţiune, să-i dăm chiar amploare.

Discursul contelui Teleki s-a lovit în acele zile, la Cluj, de atitudinea aproape sfidătoare a lui Emil Haţieganu (Foto). Mai întâi, Haţieganu l-a atenţionat pe premierul ungar că, deşi invocă acţiunea de pacificare, guvernul de la Budapesta n-a luat nicio măsură de pedepsire a celor care masacraseră sute de ţărani şi de evrei la Ip şi Trăznea. „Nu există nuntă fără înjunghieri“, i-a răspuns contele Pal Teleki, susţinând că evenimentele din satele amintite nu fuseseră decât „manifestările fireşti ale bucuriei unor nuntaşi“.

Haţieganu i-a replicat tăios: „Guvernul regal ungar îşi întemeiază puterea nu pe paza şi aducerea la îndeplinire, ci pe nesocotirea şi batjocura legilor celor mai elementare. O asemenea practică echivalează cu relativizarea crimei şi transformarea ei într-o unealtă a politicii de maghiarizare agresivă prin intimidare şi asasinate“, conform relatărilor lui Raoul Şorban, în „Invazie de stafii. Însemnări şi mărturisiri despre o altă parte a vieţii“. Ca urmare a poziţiei maghiare faţă de comunitatea română din Transilvania, Emil Haţieganu a cerut necontenit ca românii să nu înfiinţeze un partid politic din care să trimită reprezentanţi în Parlamentul de la Budapesta. Astfel, nu se lua act de realitatea impusă de Dictatul de la Viena şi se accepta doar că Transilvania de Nord e o regiune aflată sub ocupaţie. În ceea ce-l priveşte pe contele Teleki, Haţieganu îi alipea, adesea, în ciuda firii sale calme şi cuviincioase, calificativele de „nemernic“ şi „asasin al poporului român“.

Salvarea evreilor din Ardeal

Când vorbea despre crimele împotriva românilor, Haţieganu nu se referea numai la cei expulzaţi sau deposedaţi de bunuri şi încarceraţi, ci şi la miile de evrei deportaţi din Transilvania. „140.000 de evrei transilvăneni au pierit la Auschwitz-Birkenau, românii reuşind să salveze de la moarte aproximativ 25.000. Un martor ocular al evenimentelor, scriitorul transilvănean Francisc Păcurariu, originar din Cluj Napoca, relatează: «Acţiunile româneşti împotriva deportării, organizate în grabă şi bazate mai degrabă pe curajul şi ingeniozitatea personale decât pe mijloacele necesare, au reuşit totuşi să salveze mii şi mii de oameni condamnaţi. Printre organizatorii de astfel de acţiuni salvatoare (aprobate şi încurajate de profesorul român Emil Haţieganu care, pentru a-i adăposti pe aceia care au trecut graniţa, efemeră, impusă de Dictatul de la Viena în inima României, le-a pus la dispoziţie imobilele care se aflau în proprietatea sa, şi de episcopul dr. Iuliu Hossu, care i-a sfătuit pe preoţii din satele româneşti, din vecinătatea frontierei, să dea tot ajutorul posibil grupurilor de evrei care încercau să se salveze trecând în România), un rol important l-a avut profesorul şi istoricul de artă Raoul Şorban, studentul Vasile Moldoveanu – mai târziu, directorul Teatrului Naţional din Bucureşti –, avocatul Aurel Socol – ataşat militar la Consulatul român din Cluj –, locotenent-colonelul Gurgus care, pentru trecerea frontierei a pus la dispoziţia refugiaţilor evrei maşina sa oficială şi pe şoferul său, Releanu, acesta din urmă acceptând să facă zeci de astfel de misiuni riscante“, scrie René Bustan, în „Les relations roumano-hongroises dans la perspective de la construction européenne“.

În acest context, Şorban îşi amintea de ultima sa întâlnire cu Haţieganu în perioada războiului mondial. Se aflau la Turda, unde Haţieganu se întâlnise cu Moshe Carmilly-Weinberger, rabinul-şef al Clujului, cu Ernő Marton şi A.L. Zissu, pentru a discuta facilitarea plecării pe mare, spre Palestina, a unor evrei refugiaţi în România. Pentru că între timp avusese loc actul de la 23 august 1944, situaţia evreilor din România se ameliorase, iar Haţieganu se pregătea să revină la Cluj. Şorban l-a sfătuit să nu se întoarcă, însă Haţieganu a refuzat, considerând că menirea sa în Ardealul ocupat nu se încheiase încă.

Emil Haţieganu (al doilea din dreapta), la masa guvernului Petru Groza, în aprilie 1946. Foto: Guliver/GettyImages

Din guvern la Sighet

În toamna lui 1944, a fost arestat de Gestapo, la Cluj, împreună cu avocatul Aurel Socol, şi a fost deportat la Győr, în nord-vestul Ungariei, unde a fost reţinut până în iulie 1945. Când a revenit acasă,
s-a trezit în faţa unei noi realităţi: începuse ofensiva comunistă pentru acapararea puterii în stat. Discuţiile dintre Comisia Aliată de Control, rege şi guvernul comunist ajunseseră într-un impas în vara lui 1945: premierul Petru Groza nu voia să demisioneze, regele Mihai I instituise greva regală, iar americanii cereau un guvern de largă reprezentare. În decembrie 1945, s-a decis numirea în guvern a câte unui membru ţărănist şi liberal, iar în ianuarie 1946, Emil Haţieganu şi Mihail Romniceanu au fost numiţi miniştri fără portofoliu în primul guvern Groza, recunoscut de anglo-americani. După alegerile parlamentare din noiembrie 1946, constatând falsul flagrant, cei doi reprezentanţi ai partidelor de opoziţie au demisionat din guvern.

A fost arestat pe 6 noiembrie 1948, fiind acuzat de „activitate PNŢ“. A fost condamnat, iniţial, la 3 ani de închisoare şi a fost încarcerat la Cluj, Caransebeş şi la penitenciarul Sighet. Pedeapsa i-a fost majorată la 60 de luni, în 1951, fiind eliberat pe 15 iunie 1955. A murit pe 13 mai 1959, la Cluj.

După eliberarea din închisoare, Haţieganu se retrăsese complet din viaţa publică, aproape şi din cea socială. În vara în care abia venise de la Sighetu Marmaţiei, s-a întâlnit întâmplător cu Şorban, pe străzile Clujului – avea să fie ultima lor regăsire. Istoricul de artă îşi amintea că l-a găsit de mână cu nepotul său, în căutare de cărţi la librăria „Cartea rusă“. Era mâhnit de societate, de conducerea ţării, de tot. „Nu te opri, ţi se va imputa că ai vorbit cu mine“, i-a spus poruncitor lui Şorban. „Lumea în care trăim e umbrită de ameninţări şi se află în sfera hybris-ului. Dacă cutezi să păşeşti dincolo de zona infailibilităţii partidului comunist – vei fi pedepsit fără milă“, a continuat fostul ministru. Înţelesese normele răsturnate ale noii lumi şi a avut dreptate, căci Şorban a fost persecutat politic.

„Trăiască PNL, în frunte cu marele Brătianu, care e în maşină!“

Emil Haţieganu s-a născut la Tritenii de Sus, comitatul Turda, pe 9 decembrie 1878, în familia preotului greco-catolic Ioan Haţieganu. A mai avut patru fraţi, pe Iuliu, Eugen, Simion şi Ioan. După ce a absolvit cursurile gimnaziale la Blaj şi Cluj, a studiat Dreptul la Universitatea din Cluj şi a obţinut titlul de doctor în Drept. La începutul carierei, a fost judecător la Huedin, apoi a fost transferat la Ileanda Mare şi la Cluj. A devenit şi profesor la Universitatea din Cluj, unde a avut şi funcţia de rector, în perioada 1929-1930.

S-a implicat activ în acţiunile unioniste din Transilvania, în perioada Primului Război Mondial. În 1918, a fost ales vicepreşedintele Senatului Naţional Român, condus de Amos Frâncu, iar în noiembrie 1918, a fost ales preşedintele Consiliului Naţional Român din Cluj. Din această calitate, a organizat consiliile comunale şi s-a ocupat de menţinerea ordinii. A participat la adunarea naţională de la Alba Iulia, pe 1 decembrie 1918, fiind ales şi în Marele Sfat Naţional, organul legislativ provizoriu din Transilvania. A doua zi, pe 2 decembrie, la insistenţele lui Vaida-Voevod, Maniu l-a numit secretar al Consiliului Dirigent al Transilvaniei, nou-înfiinţat, încredinţându-i portofoliul de Codificare. După Unire, a fost însărcinat să traducă în maghiară documentele şi să le transmită Guvernului din Budapesta, în timp ce Iuliu Hossu, Nicolae Cristea, Vasile Goldiş şi Vaida-Voevod au dus la Bucureşti Actul Unirii, pentru a fi predat regelui Ferdinand I.

Şi-a continuat activitatea politică şi după Marea Unire. A fost ales deputat de Hida încă din noiembrie 1919 şi a continuat să candideze până în anii 1930. Făcea campanie electorală ca la carte, cu echipe care cutreierau satele ardelene şi discutau cu ţăranii despre problemele lor. Dar uneori se iveau şi momente comice, în care campania se abătea de la tradiţie. Corneliu Coposu îşi amintea cum, într-o campanie electorală într-un sat ardelean, convoiul grăbit a lovit nişte purcei. Coposu i-a spus lui Haţieganu, care se afla în maşină cu el, că incidentul le va aduce pierderea alegerilor în localitatea respectivă. Atunci, Emil Haţieganu şi-a scos capul pe geam şi a început să ţipe: „Trăiască Partidul Naţional Liberal, în frunte cu marele Brătianu, care e în maşină!“. Şi-aşa, rezultatul a fost favorabil PNŢ în acea circumscripţie. Cariera politică a lui Emil Haţieganu a atins apogeul în anii ’30, când a fost numit ministru pentru Ardeal în guvernele Alexandru Vaida-Voevod (1932-1933) şi ministru de Justiţie (1933).

Iuliu Haţieganu, promotorul „oţelirii trupului şi sufletului“ prin educaţie fizică

În Ardeal, un nume la fel de cunoscut ca şi al lui Emil Haţieganu a fost fratele său, Iuliu (foto) (1885-1959). Acesta a studiat medicina la Cluj, iar din 1910 a devenit asistent al profesorului Zsigmond Puryesz. În 1914, a publicat la Budapesta un studiu asupra galactozuriei (n.r. – prezenţa galactozei în urină) alimentare. A reuşit să pună bazele învăţământului superior medical din Cluj la numai 34 de ani, când a ţinut prima prelegere universitară în limba română din Ardeal, cu tema „Problema icterului cataral“. A reuşit să formeze la Cluj o bună şcoală de medicină internă. Alături de Ioan Goia, a strâns specialişti precum Victor Papilian, Victor Babeş şi Emil Racoviţă care să predea medicina la nivel înalt.

În perioada 1930-1932, din colectă publică, fonduri de la societatea ASTRA, precum şi din bani proprii, Iuliu Haţieganu a înfiinţat un parc destinat activităţilor sportive pentru tineri. A fost şi ministru al Sănătăţii în guvernul Nicolae Iorga (1931-1932), din care a demisionat din cauza faptului că nu i-a fost aprobată cererea de înfiinţare a unui portofoliu al Educaţiei Fizice, întrucât era un mare susţinător al dezvoltării sistemului de parcuri sportive, de spaţii de recreaţie şi de impulsionare a tinerilor către jocuri şi activităţi sportive. „S-a dovedit că educaţia fizică e cea mai bună metodă de educaţie, care sinergic contribuie la oţelirea trupului şi a sufletului, la formarea caracterului“, scria medicul în 1935. După instaurarea comunismului, Iuliu Haţieganu a fost persecutat politic, fiind concediat şi marginalizat.