Focul de la Copşa Mică - cel mai mare incendiu din istoria activităţii gaziere

Incendiul din 1933, de la Copşa Mică, a fost cel mai mare din industria gazelor din România FOTO Arhivă personală

La 13 iulie se împlinesc 80 de ani de la declanşarea celui mai mare incendiu din istoria activităţii gaziere. Pentru a evoca acest moment „nefericit” în istoria industriei gaziere, dar unic prin dimensiunile sale, vom încerca o trecere în revistă a unor momente care au precedat şi urmat acestui mare incendiu.

Dezvoltarea exploatării zăcământului Copşa Mică

Iniţierea tratativelor între Primăria Sibiu şi Societatea SONAMETAN în anul 1932 sub patronajul Ministerul Industriei şi Comerţului determină societatea SONAMETAN să foreze în cursul anului 1933 noi sonde în domul gazeifer de la Copşa Mică (sondele 4 şi 5) urmând ca acestea să fie destinate exclusiv consumului Sibiului. În urma studiilor de piaţă efectuate de SONAMETAN concluzionându-se necesitatea unei cantităţi mari de gaze pentru alimentarea Sibiului.

Forarea sondei nr. 5 Copşa Mică şi erupţia gazelor naturale

Scopul acestei sonde era să exploreze în adâncime, până la 900 m, domul Copşa Mică, să determine prin carotaj mecanic continuu, complectat prin carotaj electric, succesiunea stratelor şi natura lor, iar prin încercări cu packerul de fund să stabilească conţinutul în gaze şi eventual în ape, al orizonturilor de nisip întâlnite. Odată explorarea terminată, sonda urma să fie transformată în sondă de exploatare. Ea trebuie să exploateze orizontul imediat inferior celui deschis de sonda 4.

Sonda a fost săpată cu garnitură Rotary, forajul începând la 10 martie 1933. La adâncimea de 20,7 m s-a fixat prin cimentare coloana de 508 mm. A doua coloană de 360 mm s-a fixat prin cimentare până la zi, la 109,8 m, deasupra orizontului gazelor superficiale, pentru ca priza cimentului din domul coloanei să se poată face în linişte. Cimentarea s-a executat în bune condiţiuni şi a reuşit pe deplin. S-a continuat forajul în exploatare până la adâncimea de 764,4 m.

În urma analizelor efectuate s-a constat media creşterii presiunii, în domul Copşa Mică, de 15 atmosfere la suta de metri. Presiunea gazelor la adâncimea de 764 metri era de cca 100 atmosfere.

Presiunile mari sunt caracteristice domurilor de mică altitudine. Având în vedere adâncimile mici la care aceste presiuni sunt intâlnite, ele constituesc o mare dificultate pentru foraj.

Pentru a menţine în strat, în timpul forajului, gazele întâlnite, era necesar un fluid de foraj cu o greutate specifică medie. El trebuia să-şi păstreze o fluiditate suficientă, necesară ca să se men­ţină în circuitul din timpul forajului şi să reziste la gazeificare. Un noroi prea vâscos se gazeifică uşor şi odată gazeificat greutatea lui specifică scade sub unitate. O mai mare cantitate de gaze stocată în strat este deschisă prin sistemul de foraj Rotary (introdus în anul 1931 în România) fără ca stratul să fi putut fi colma­tat, cum se întâmpla la vechile sisteme de foraj. Pe lângă aceasta, la Copşa Mică, formaţiunea cu gaze fiind foarte nisipoasă, argila necesară unui noroi bun de bază lipsa. Din încercările de labora­tor, cel mai potrivit amestec pentru obţinerea unui fluid de foraj a fost stabilită ca fiind realizat din argilă şi îngreunat apoi cu hematină sau ponderosit. Deoarece marnele ponţiene dela Copşa Mică, de la supra­faţă, sunt foarte calcaroase, s-a adus pentru noroiul de bază de la Bazna.

Dar pregătirea era la început îngreunată din lipsa unui maIaxor special, încât foarte adesea noroiul din sondă era constituit din nisip cu hematină. Acest noroi vâscos se gazeifica foarte repede.

Având în vedere presiunile mari întâlnite, ca măsură de siguranţă şi pentru a proteja sonda, în caz de erupţie, s-a hotă­rît în ziua de 24 Iunie 1933, când sonda avea adâncimea de 741 m, să se ceară la Minister schimbarea programului de lucru prin cimentarea imediată a coloanei.    

Cimentarea imediată a coloanei, ar fi evitat formarea craterului, survenită cu 17 zile mai târziu. S-a continuat forajul fără această măsură de siguranţă, în aştep­tarea aprobării Ministerului, de a se opri forajul şi considera explo­rarea ca terminată.

Foto

În dimineaţa zilei de 8 Iulie, din cauza ploilor torenţiale, Târna­va Mare a ieşit din matcă şi a inundat staţia de pompare a apei către Sonda 5. S-a extras garnitura de sapă a sondei No.5 şi s-a închis sonda. Faptul că nu s-a lăsat garnitura de sapă la talpă să se menţină cu orice preţ circuitul noroiului in sonda No.5 a avut grave consecinţe. Hematina s-a decantat, apa de la partea superioară a dispărut treptat, iar gazele ne mai fiind ţinute în strat, au continuat să se acumuleze în sondă, la o presiune tot mai mare.

Toate încercările din ziua de 11 Iulie, de a restabili circuitul noroiului în sondă, au rămas zadarnice. La ora 19, în aceeaşi zi, pre­siunea din sondă s-a ridicat la 50 de atmosfere, când gazele au erupt cu violenţă la 750 metri la nord de sondă. Pro­babil, gazele şi-au făcut loc pe lângă sabotul coloanei de 360 mim, au pătruns in nisipurile dela 82-97 metri şi printr-un punct de mai mică rezistenţa datorată ploilor torenţiale au străbătut mai multe strate în grosime de cca 60 m., răbufnind la suprafaţă. Sabotul coloanei de 360 mm a suferit probabil avarii şi cu ocazia erupţiei de 7 ore, când sonda avea 176 metri adâncime. Cimentarea până la zi totuşi a rezistat, altfel craterul s-ar fi format in sondă.

După erupţia gazelor, presiunea în sondă a scăzut imediat la 25 atmosfere.

Craterul

Erupţia s-a produs în seara zilei de 11 Iulie 1933, la ora 19.

A fost o adevărată explozie, o detunătură puternică urmată de proiectarea la o înălţime de peste 100 metri a unei mari cantităţi de nisip şi marne. Pe o suprafaţă circulară cu un diametru de cca 200 metri, terenul era acoperit de nisip fin cenuşiu sau galben, mobil sau mai mult sau mai puţin cimentat în bucăţi mari de peste 1 m³, lespezi de marnă cenuşie unele tipic ponţiene cu dungi albe calcaroase şi intercalaţiuni subţiri de tuf andezitic, bucăţi de teren vegetal şi în sfârşit elemente conglomeratice de pe vale.

A doua zi dimineaţa, craterul principal avea o formă aproximativ eliptică cu diametrul cel mare de 40 metri de-a lungul văii, iar diametrul transversal, cât era valea de largă, de 32 metri. Dea lungul văii cu pere­ţii inalţi şi verticali, de o parte şi de alta a craterului principal, pe o distanţă de 130 metri, se puteau vedea mai multe cratere secundare, Din toate aceste cratere, de pe valea fără apă, ieşiau gaze uscate. In craterul principal aveau loc erupţii intermitente cu proiectarea pământului ce-ţi făcea impresia că. fierbe. Nisip fin şi bucăţi de marnă clocoteau sub presiunea gazelor uscate. Acest material forma ca o crustă  care se urca şi cobora incet câtva timp in formă de bolti, pentru ca apoi să fie spartă şi aruncată cu violenţă la 50-100 metri inălţime, in formă de trombă. După aceea erupţia din nou se potolea, ga­zele mocneau, formându-se in masa fin fărămiţată ce umplea craterul, la periferie sau în partea centrală a lui, mici cratere, cu învolburări de  până la 1 metru diametru şi un metru înălţime. De jur împrejur terenul părea liniştit, gazul continua să se degajeze potolit, când la un moment dat, în marginea de nord a craterului principal, terenul a inceput să joace şi să se umezească. După o jumătate de oră, gaz umed cu noroiu erupeau din acest loc, ca dintr -un burlan de sondă. O coloană de 30-40 m.  inălţime de gaze umede însoţea câteva minute erupţia intermitentă a cra­terului principal. Coloana aceasta a dispărut şi craterul principal a in­ceput, în urma erupţiilor succesive care aruncau afară materialul sfă­râmat, să aibe o formă din ce in ce mai intrândă. Restul terenului din­ împrejur, cu emanaţiuni de gaze, de 160 metri lungime, era constituit  dintr-o masă de teren ridicat, cu 1-2 metri deasupra talvegului primitiv al văii. In special la extremităţile acestei porţiuni, se puteau vedea bucăţi mari de nisip cimentat de până la 1 m³ şi mai bine. Conurile cra­terelor mici erau constituite din nisip foarte fin, din care gazele ieşiau in mod liniştit.

A doua zi, 13 Iulie 1933, la ora 15⁴⁵, în urma unei scântei gazele s-au aprins, arzând cu o flacără de 100-150 metri înălţime. Din când în când aveau loc erupţii violente care aruncau cantităţi ma­ri de nisip cu bucăţi de mamă şi gresii. Un nor caracteristic provenit din vaporii de apă ieşiti din crater persistă de obicei deasupra focului. In general gazele care ies la crater ard cu o flacără luminoasă. Când însă apa din crater, sau cea strânsă pe talvegul văii, în urma ploilor, vine să împiedice combustia complectă a gazelor, nori negri de fum învăluiau flacăra.

Lucrări executate la sondă după formarea craterului.

Scopul operaţiunilor executate era de a oprii scurgerea gazelor din sondă spre crater prin înoroirea şi cimentarea sondei. Pe măsură ce gazele îşi curăţau drumul de scurgere înspe cra­ter, presiunea în sonda No.5 scădea. Astfel, în ziua de 15 Iulie când presiunea in sondă era de 9 atmosfere, s-a incercat prima inoroire cu o cantitate de 14 vagoane fluid de foraj, cu densitatea de 1,65, fără să se obţină vreun rezultat. Presiunea in sondă a continuat să scadă, stabilindu-se la 5 atmosfere.

Operaţiuni similare realizate în august, septembrie, octombrie 1933, au rămas fără rezultat. Neputând fi înoroită sonda, gazele au con­tinuat să se scurgă spre crater şi astfel operaţia n-a reuşit. Materialul introdus în sondă era antrenat de gaze, pulverizat şi aruncat până la mari distanţe în jurul craterului.

La începutul anului 1935, craterul se afla la 205 m de sonda nr. 5, la 9 mai 1935, craterul s-a mutat cu 80 de metri înspre sonda  nr.5, la 28 august 1935, în urma unei ploi, craterul s-a mutat din nou înspre sonda nr. 5 cu 45 m. Astfel, între sonda 5 şi crater n-au mai rămas decât 75 m.

Ani de-a rândul s-a încercat stingerea incendiului prin pomparea în sonda 5 a numeroase fluide cu vâscozitate mare fără a se reuşi stingerea incendiului. În anul 1940 inginerul Popovici a avut ideea să pompeze apă în sondă. Comunicarea între sondă şi crater a determinat scăderea presiunii gazului şi la diminuarea înălţimii flăcării de la 42 de m la 4 m. Pentru stingerea completă a incediului s-au pompat cca 2000 vagoane de noroi prin patru ţevi de 16”. Cantitatea mare de nămol năvălit în crater stingând flacăra.

Focul de la craterul Copşa Mică s-a stins în ziua de 28 martie 1940, după mai multe încercări care au început în anul 1939. Gazele continuă totuşi să iasă pe la craterul format printr-un noroi gros care împiedică reaprinderea lor.

→

Imaginea 1/9: incendiu copsa mica foto dumitru chisalita arhiva personala