Cuvântul şi sabia

Istoria umanităţii a fost şi mai este uneori văzută ca una a războaielor şi a cuceririlor cu ajutorul armelor. Iisus însuşi a spus că a venit ca să aducă sabia. Deşi, până la urmă, ceea ce a adus cu adevărat a fost cuvântul. Istoria nu se compune numai din conflicte armate. În mare măsură, ea se compune din conflicte ideologice.

Religioase sau politice, aceste conflicte permanente reprezintă ciocniri de idei, nu de arme. La arme se ajunge abia la urmă şi, din fericire, nu neapărat în toate cazurile. Iisus, Moise, Mohamed şi urmaşii lor second hand din secolul XX au fost oameni ai cuvântului, înainte de a fi ai sabiei. La început a fost cuvântul, spune Biblia. Asasinarea celor de altă credinţă, proclamată de creştinii din Evul Mediu şi de mai târziu, ca şi de islamiştii de astăzi, a fost de fiecare dată consecinţa unei tentative eşuate de convertire. Misionarii tuturor religiilor au început prin a converti şi au sfârşit prin a ucide. Rareori, invers, şi doar în cazuri de extremă urgenţă.

Războiul rece

Occidentul pare a nu fi înţeles nici astăzi că a câştigat, în aşa-numitul război rece cu Uniunea Sovietică, toate bătăliile – economică, politică, socială, morală –, cu excepţia uneia singure şi anume bătălia propagandistică. Altfel spus, ideologică. Un sfert de secol după prăbuşirea comunismului în Europa, Occidentul continuă să piardă într-o veselie războiul  cu sechelele comuniste prezente în unele democraţii est-europene sau în Rusia lui Putin. Propaganda a fost şi a rămas călcâiul lui Ahile în toate democraţiile occidentale. Războiul rece n-a fost unul militar, ci unul ideologic. Înţeleg prin ideologie orice recurs la idee ca formă de eludare, parţială sau totală, a realităţii şi, aşadar, ca sursă a fanatismului. Ieri, lumea se împărţea în lagărul comunist, plus tiers monde a lui Nehru şi Tito, şi lagărul capitalist.

Nu cumva la originea vulnerabilităţii acestor tineri se află un proces de învăţământ neadaptat la o piaţă a muncii care întreţine un şomaj cronic?

Astăzi, lumea se împarte între democraţii şi autocraţii. Dar dacă criteriul împărţirii era ieri politic (şi politicul este o ideologie), astăzi, el este religios. Războiul dintre şiiţi şi suniţi, ca odinioară cel dintre catolici şi protestanţi, nu-i mai priveşte de mult doar pe arabi. A devenit un război care priveşte pe toată lumea. Şi a intrat, vai, deja în faza armată. Din nefericire, Occidentul e în continuare convins că originea conflictului actual este militară. În fond, ea este ideologică. E greu de spus dacă o altă soluţie decât aceea militară îi va putea pune capăt. Dar nu e mai puţin adevărat că trebuie luată în serios cauza primă, ideologică, a conflictului.

Propagandă islamistă

Un Raport recent al Ministerului de Interne şi Administraţie din Franţa a dezvăluit că numărul combatanţilor francezi de partea aşa-zisului Stat Islamic (DAECH) din Siria şi Irak a depăşit o mie de persoane, îndeosebi tineri. Referindu-se la măsurile posibile de a reduce acest exod, Ministerul a comunicat un plan minuţios de control al frontierelor, de supraveghere a internetului şi de înregistrare a contactelor suspecte.

Deşi la curent cu metodele de propagandă care au condus la convertiri în masă printre francezi de ambe sexe, unii minori, Ministerul s-a limitat la măsuri administrative, neavând în vedere nici una preventivă de ordin ideologic. Problema esenţială este de ce aceşti tineri cad în cursa propagandei islamiste şi ce i se poate opune unei propagande tenace, mai degrabă primară decât sofisticată, în pofida declaraţiilor unor oficiali francezi, nenăscuţi pe vremea când sovieticii controlau propagandistic trei sferturi din glob.

Iată cum şi astăzi propaganda care fanatizează câştigă bătălia cu raţiunea democratică. Explicaţii există. Democraţia îşi are limitele bine ştiute.

Când sunt opriţi, rareori, la graniţă, tinerii doritori să se pună în slujba DAECH sunt deja convertiţi. Paradoxul face ca islamiştii să fie cei care să-i întoarcă pe unii la o gândire nefanatică: îi supun la probe de credinţă teribile şi oribile – să decapiteze, să violeze, să se sinucidă în numele Profetului – de care unii nu se simt capabili şi, deziluzionaţi, înspăimântaţi, vor să se întoarcă acasă, ceea ce nu li se permite totdeauna. Dacă dintre tinerii bărbaţi unii au revenit în Franţa, niciuna dintre fetele plecate nu s-a întors, conform aceluiaşi Raport.

Iată cum şi astăzi propaganda care fanatizează câştigă bătălia cu raţiunea democratică. Explicaţii există. Democraţia îşi are limitele bine ştiute. Dar nu cumva la originea vulnerabilităţii acestor tineri se află un proces de învăţământ neadaptat la o piaţă a muncii care întreţine un şomaj cronic? O educaţie care generează ignoranţă şi o ofertă socială lipsită de imaginaţie? Câte cunoştinţe reale au despre islam aceşti tineri la finele şcolii? Şi de ce 700 de euro lunar, ca răsplată pentru crimele înfăptuite din credinţă, par un dar de la Allah preferabil venitului mediu lunar din Franţa, de câteva ori superior? Doar fiindcă unul pare garantat şi celălalt, nu?

Nu ştim cât şi cu ce succes va mai dura războiul cu DAECH. Nici ce efecte vor avea măsurile administrative ale diverselor state implicate. Dar, cu siguranţă, despre încheierea războiului ideologic cu islamismul radical nu vom putea vorbi înainte de a învăţa să discredităm convertirile atâtor juni corupţi de propaganda acestuia din urmă.