Cum percepe Rusia procesul de extindere în est a Uniunii Europene
0Destrămarea Uniunii Sovietice, la sfârşitul anului 1991, intrarea în vigoare a Tratatului de la Maastricht, la 1 noiembrie 1993, dar mai ales ajutorul tehnic oferit de Uniunea Europeană statelor din CSI, în schimbul îndeplinirii anumitor condiţii, au determinat aceste state, învecinate cu Federaţia Rusă, să pornească într-o cursă concurenţială, în ultimii aproximativ douăzeci de ani, pentru a fi finanţate de Bruxelles.
Odată cu aderarea Finlandei, Suediei şi, mai târziu, a Estoniei, Letoniei şi Lituaniei la Uniunea Europeană, statele din regiunile învecinate au fost nevoite să îşi raporteze politicile de dezvoltare la cele ale statelor nordice şi baltice, state membre ale Uniunii Europene, mai ales începând cu anul 1997, când s-a lansat Planul de acţiune pentru Dimensiunea septentrională în politicile transfrontaliere al Uniunii Europene, o adaptare regională a Politicii Europene de Vecinătate. Trebuie să menţionăm faptul că în Federaţia Rusă, procesul de europenizare al zonelor învecinate nu face obiectul unor studii aprofundate. Cu toate acestea, europenizarea este resimţită şi aici, ca urmare a interacţiunilor transfrontaliere existente în Europa de Nord după prăbuşirea URSS-ului. Ce a determinat acest proces de europenizare al regiunilor frontaliere ruseşti este transnaţionalizarea schimburilor din acest spaţiu care înconjoară Marea Baltică, ce face legătura Occidentului cu Estul.
Politicile de vecinătate cu ţările baltice şi cu Belarusul fac obiectul preocupărilor intelectualilor de la Moscova, cu atât mai mult cu cât apar două căi de urmat: europenizarea, pentru regiunile învecinate cu Uniunea Europeană şi modelul postsovietic al CSI, pentru regiunile euroasiatice. Dintre regiunile mai sus amintite, Sankt Petersburg-ul este considerat capitala europeană a Federaţiei Ruse, ai cărei ultimi guvernatori au mizat pe rolul ei stategic şi istoric de fereastră către Europa.[2]Pe cale de consecinţă, este lansat în anul 1997, Planul Strategic al Sankt Petersburg-ului, sub conducerea guvernatorului Vladimir Yakovlev (1996-2003), obiectivul principal al acestui program fiind acela ca Sankt Petersburg-ul să îşi recapete rolul său istoric european.
Valentina Matvienko, care i-a urmat la vârful administraţiei din Sankt Petersburg lui Vladimir Yakovlev, a continuat politica dusă de acesta de promovare a capitalei de regiune şi a oraşului european, axându-se pe fundamentele europene ale fostei capitale a Imperiului Rus, aducând ca principale argumente capitalul uman şi mai ales amplasarea strategică a capitalei Nordului, care s-a dorit a fi piatra de temelie în procesul de înnoire a întregului spaţiu postsovietic. Unul dintre cei mai mari adepţi ai europenizării a fost chiar primul primarul al Sankt Petersburg-ului, Anatoli Sobceak (1991-1996), al cărui consilier, Vladimir Putin, va deveni mai târziu, preşedintele Federaţiei Ruse. Sobceak afirma şi dorea ca până în 2003, Sankt Petersburg-ul să devină un pol al ştiinţei, al culturii şi al spiritului, un centru turistic internaţional, principalul centru financiar al Rusiei şi unul dintre cele mai mari ale Europei. Trebuie să observăm că oameni precum Anatoli Sobceak sau Andrei Saharov au văzut imposibilă înnoirea Federaţiei Ruse fără redarea rolului istoric şi european al Sankt Petersburg-ului şi se părea că, odată cu preluarea conducerii ţării de către Vladimir Putin, care se născuse în Sankt Petersburg, aceasta era singura cale către înnoirea şi europenizarea Rusiei.
În pofida faptului că Vladimir Putin a devenit preşedintele Federaţiei Ruse în martie 2000 şi că în 2003 a proclamat Sankt Petersburg-ul capitală diplomatică a Rusiei, inclusiv aceşti susţinători fervenţi ai rolului istoric al capitalei diplomatice şi-au dat în curând seama că nu era deloc simplă transformarea Moscovei tradiţionaliste, în definitiv capitala de iure a Federaţiei Ruse. Se părea că niciun efort nu era suficient pentru a schimba imaginea Rusiei în faţa occidentalilor, imagine formată în peste opt decenii. Cert este că majoritatea observatorilor ruşi şi străini au văzut în Sankt Petersburg laboratorul reîntoarcerii la democraţia dirijată, după ce Vladimir Putin căştigase alegerile în anul 2000.
Sankt Petersburg-ul nu a fost singura regiune rusească învecinată cu Uniunea Europeană, care a încercat procesul de europenizare deoarece sunt cinci regiuni regiuni ruseşti care se învecinează cu şapte state europene, dintre care cinci state membre ale Uniunii Europene ( Suedia, Finlanda, Estonia, Letonia şi Lituania). Această învecinare a dus la un altfel de integrare decât cea europeană, şi anume cea subregională, pe 3 direcţii: cooperarea dintre organizaţiile regionale baltice, reţelele interurbane şi instituţiile de cooperare transfrontalieră.[6]La început, acordurile de înfrăţire şi asociaţiile regionale, precum Congresul Regiunilor Maritime, au pus bazele cooperării transfrontaliere din Europa Nordică. Fostul ministru de externe al Federaţiei Ruse, Evgheni Primakov a promovat o politică de valorificare a relaţiei Uniunea Europeană-Federaţia Rusă, manifestată în primul rând prin cooperare transfrontalieră.
Se încarcă comentariile...
