23 august 1944 pe unde radio

În anul 1971 apărea la Editura Militară o carte intitulată  Şi a fost ora H, consacrată evenimentelor de la 23 august 1944. Tatăl meu, deşi de profesie inginer, era extrem de pasionat de astfel de lucrări, a cumpărat-o, a citit-o şi m-a sfătuit să o citesc şi eu. Am făcut-o, mai cu seamă că numele autorului ei, Haralamb Zincă, îm era foarte cunoscut datorită condiţiei sale esenţiale - aceea de autor de romane poliţiste.

Înainte de a începe lectura, tata, care trăise acel 23 august, e drept că de departe, fiind născut în Ardealul căzut sub ocupaţie horthystă, m-a prevenit că scrierea e marcată de numeroase falsuri, omisiuni şi inexactităţi istorice, dar că, fie şi aşa, fie şi cu măsură, printre rânduri, printre scandaloase exagerări referitoare la rolul PCR, parcă-parcă se simţea în ea intenţia de a fi recunoscut rolul Regelui Mihai în scoaterea ţării dintr-o alianţă dezastruoasă. Un rol pe care până atunci propaganda comunistă se încăpăţânase să îl nege.

Un an mai târziu, cred, în preajma zilei de 23 august, Televiziunea Română anunţa difuzarea unui documentar inspirat din cartea lui Haralamb Zincă. Documentarul, alcătuit din 6 episoade cu o durată de 15 minute, realizat de un reporter faimos al vremii, Alexandru Stark, ar fi urmat să se transmită în săptămâna aniversară la ora 20, imediat după Telejurnal. Nimănui nu îi era cunoscut în prima parte a anilor 70 cuvântul promo, dar astăzi pot să spun că filmul a beneficiat de o promovare cu totul ieşită din comun. Transmiterea lui era anunţată şi în revista săptămânală a Radioteleviziunii Române, căreia mai toată lumea îi spunea Programul Radio.

La data şi ora anunţată, aşteptam cu nerăbdare intrarea pe post a primului episod. Dar- surpriză!- fără nici un fel de explicaţie, filmul nu s-a mai difuzat nici atunci, nici după aceea. Nici măcar după 1989. Nu am ştiinţă ca realizatorul lui, repede şi eficient fesenizat, să fi spus vreodată vreun cuvânt despre filmul interzis, nu ştiu nici dacă acesta se mai păstrează în arhiva TVR.

Atenţiune, atenţiune! Lăsaţi aparatele deschise!

Cartea lui Haralamb Zincă avea în cuprinsul ei un capitol intitulat Atenţie, lăsaţi aparatele deschise!, capitol al cărui scop, lesne de intuit, era acela de a prezenta felul în care a acţionat Societatea Română de Radiodifuziune în seara de 23 august.

Pe lângă naraţiunea semnatarului volumului, în carte erau inserate mărturii ale unor participanţi direcţi la evenimente. În primul rând, Nicolae Rădulescu, „un virtuoz al clavecinului”, identificat drept directorul de programe, dar şi sublocotenentul Ştefan Păpuşoi, căruia i-ar fi fost încredinţată placa cu Proclamaţia către ţară a Majestăţii Sale, Regelui Mihai, cu misiunea de a o duce la Radio spre a fi pusă în undă. Se repeta povestea mincinoasă potrivit căreia Proclamaţia, redactată de Lucreţiu Pătrăşcanu (unii spun că la întocmirea ei ar fi colaborat şi Mihail Sebastian), ar fi fost înregistrată în secret şi cu mijloace precare de un „tehnician” al PCR. Se spunea că directorul general al Radioului, Vasile Ionescu, fusese convocat la Palatul Regal încă de la ora 17, 30, de unde îi ceruse, printr-un telefon, lui N. Rădulescu să anunţe iminenta difuzare a unui comunicat important către ţară.

N. Rădulescu ar fi întocmit anunţul standard Atenţiune, lăsaţi aparatele deschise. Vom transmite un comunicat important pentru ţară!, cel care avea să fie auzit adesea în nenumăratele filme despre 23 august realizate mai cu seamă după 1963, cel mai frecvent în lectura unuia dintre cei mari crainici pe care i-a avut vreodată Radioul, George Speranţă, pseudonimul radiofonic al regretatului Gheorghe Comnoiu.

În carte se spunea că cei doi crainici de serviciu din acea seară, pe nume Soare şi Frăţilă, ar fi părăsit inexplicabil sediul postului de radio, că anunţul privind viitoarea difuzare a unui comunicat, dar şi lectura declaraţiilor complementare Proclamaţiei Regale şi lectura componenţei primului guvern Sănătescu ar fi fost făcută de N. Rădulescu împreună cu „crainicul de limba franceză, Georgescu Paleologu” care a trecut cu totul întâmplător în acea seară pe la serviciu.

Haralamb Zincă nu a inclus în cartea sa nici un fel de intervenţie a directorului general al Societăţii Române de Radiodifuziune, Vasile Ionescu. Mărturisesc că atunci când am citit pentru prima oară Şi a fost ora H nu ştiam nimic despre acesta, nu ştiam nici dacă mai era în viaţă sau nu.

Doar după decembrie 1989, am aflat că Vasile (Lulu) Ionescu a fost înlăturat de la conducerea Radioului sub acuzaţia de activitate pro-nazistă, în urma unei virulente campanii de presă dusă în principal de ziarul Curierul, condus de Emil Socor. Nimeni altul decât tatăl obscurului compozitor Matei Socor, devenit mai întâi dirijor al Orchestrei Radio, iar mai apoi director general al Societăţii Române de Radiodifuziune. Am aflat şi că Vasile Ionescu a făcut ani grei de puşcărie politică, treisprezece la număr. Dar şi că Vasile Ionescu era în viaţă şi în libertate în perioada în care Haralamb Zincă se documenta pentru cartea lui, că a fost chiar intervievat de romancier, că Zincă i-a promis că, deşi lucrarea sa purta subtitlul „o carte deschisă”, va face loc întregului adevăr cunoscut. Nu a fost să fie. Iar mărturia lui Vasile Ionescu nu şi-a aflat loc în economia cărţii.

Intră în scenă Vasile Ionescu

În anul 2008 apărea postum, la Editura „Casa Radio”, sub îngrijirea lui Adrian Cioroianu şi a Lilianei Muşeţeanu, cartea lui Vasile Ionescu Istoria trece, cuvântul rămâne... Mărturiile ultimului director al Societăţii Române de Radiodifuziune din perioada precomunistă.

Găsim în prima ei parte aproximativ 60 de pagini grupate sub titlul Audienţă la Regele Mihai în care Vasile Ionescu povesteşte cu lux de amănunte ceea ce s-a întâmplat în după- amiaza şi seara lui 23 august 1944. A treia parte a cărţii, parte intitulată Post-scriptum, e relevantă pentru lupta fostului director general al Radioului în vederea corectei cunoaşteri a rolului instituţiei din strada General Berthelot în desfăşurarea evenimentelor.

Povestea lui Vasile Ionescu

Nici vorbă. Nici un  fel de tehnician comunist nu a înregistrat Proclamaţia Regală. În seara lui 23 august, către ora 20.30, la solicitarea lui Vasile Ionescu, discursul Regelui Mihai I a fost imprimat de trei ori de o echipă a Radioului, echipă condusă de inginerul Alexandru Lohan. „Am făcut  trei imprimări – preciza Vasile Ionescu- pe discuri speciale decelit, pe care le avea în folosinţă exclusivă numai Radiodifuziunea şi aceasta pe considerentul de a avea posibilitatea să aleg spre difuzare pe cel mai bine imprimat şi totodată să avem imprimări în plus pentru orice eventualitate neprevăzută”.

Tot către ora 20, 00, Vasile Ionescu i-a telefonat lui N. Rădulescu, în realitate directorul adjunct al emisiei şi nu director de programe, cerându-i să anunţe la microfon din 15 în 15 minute iminenta difuzare a unui important comunicat. Ionescu scrie că el însuşi ar fi dictat textul respectivului anunţ care suna Atenţie, lăsaţi aparatele deschise. În curând vom transmite în cadrul Radiojurnalului un comunicat important pentru Ţară.

Vasile Ionescu a primit documentele adiacente Proclamaţiei Regale în jurul orei 22.05, a mers cu ele la Radio, i-a convocat în biroul său pe Victoria Constanţa Gheorghiu, secretara Direcţiei Generale, pe Nicolae Rădulescu, director adjunct al emisiei, pe inginerul Valentin Bude, şeful studiourilor şi al serviciului tehnic, căruia i se încredinţase un exemplar din cele trei discuri imprimate, pe Rodica Gologan, controloarea generală a programelor, pe Valentin Dimitriu, unul dintre crainicii de serviciu, pe Constantin Plopşoru, inspector însărcinat cu coordonarea pazei, dar şi pe ofiţerul german însărcinat cu emisiunea Ora Germaniei, care a fost imediat anihilat.

Fostul director general al Radioului dezminte categoric pretinsa fugă a crainicilor. Cum ora Radiojurnalului trecuse, aceştia, pe nume Gheorghe Soare, Valentin Dimitriu şi Aurora Bălăceanu, au citit documentele asociate Proclamaţiei Regale după încheierea programului informativ şi după prima difuzare a Proclamaţiei Regelui Mihai. Prima lectură a respectivelor documente a fost făcută, e drept, de Nicolae Rădulescu, dar nu din cauza indisciplinei speakerilor. Documentele au fost traduse şi citite şi în limba franceză de crainicul Dyspré Paleologu.

A doua zi dimineaţă începea primul bombardament german asupra clădirii din strada General Berthelot. Au murit inginerul Bonifaciu, controlorul muzical Alfred Pagoni, discotecarul Paul Ciocărlan şi telefonistul şef Petre Georgescu. Au fost răniţi Rodica Gologan, Valentin Bude, directorul tehnic Anton Necşulea, mecanicul şef Ştefan Ceroiu şi portarul Nicolae Cărăbuşu.

Din Istoria trece, cuvântul rămâne…, aflăm că imediat după apariţia cărţii lui Haralamb Zincă, fostul director general al Radiodifuziunii a depus nenumărate eforturi în vederea restabilirii adevărului. În scris, N. Rădulescu şi Ştefan Păpuşoi au admis că mărturiile le-au fost interpolate şi falsificate. Vasile Ionescu a încercat să publice aceste dezminţiri, propriile lui amintiri, mărturiile fostului crainic Valentin Dimitriu şi ale fostului director al Radiojurnalelor, scriitorul Eugen Boureanul, ale altor colaboratori apropiaţi.

Evident, fără succes. Toate acestea nu conveneau propagandei oficiale. Degeaba se agăţa Vasile Ionescu de afirmaţia lui Nicolae Ceauşescu, făcută de la tribuna Congresului al X lea al PCR: „Datoria presei este de a informa corect opinia publică românească”.

Era doar o minciună. Încă una.