Traducătorul Andi Ştefănescu: „Homo Sovieticus e omul ideologic, nu poate fi încadrat unei epoci anume“

Un om cu „şcoala vieţii“, „călit“ de lipsuri materiale şi de valuri de propagandă absurdă, care alternează între invidie şi dispreţ pentru Occident şi care se preface că munceşte, în timp ce atatul se preface că îl plăteşte, aşa e definit „Homo Sovieticus“ de  Andi Ştefănescu, care a tradus cartea cu titlu omonim, scrisă Alexander Zinoviev.

Unul dintre cele mai bine apreciate titluri la Târgul de Carte Gaudeamus a fost  „Homo Sovieticus” de Alexandr Zinoviev, tradusă de Andi Ştefănescu (69 de ani), volum aflat pe locul al treilea în topul de vânzări al Editurii Vremea. Cartea este o apariţie îndelung aşteptată de pasionaţii de istorie recentă. Autorul Aleksandr Zinoviev (1922-2006) a fost exilat pe 6 august 1978 din URSS, împreună cu soţia şi fiica sa, din cauza scrierilor sale despre natura comunismului sovietic. Familia a petrecut următorii 20 de ani în Munchen. Pe 30 iulie 1999 s-au intors în Moscova, de aceasta dată din cauza scrierilor lui Zinoviev despre Occident. Scriitorul a murit în 2006, fiind ingropat în cimitirul Novodevici din Moscova.   Pentru cine e obişnuit să vadă lumea în alb şi negru, „Homo Sovieticus“ nu e o carte potrivită, spune Andi Ştefănescu, traducătorul cărţii în româneşte. Între cele două extreme, după cum cu vervă demonstrează autorul, nuanţele de gri sunt infinite. Volumul este o satiră muşcătoare, dar plină de resemnată afecţiune, fiind rodul observaţiilor  pe care autorul le-a înregistrat atât în calitate de cetăţean al Uniunii Sovietice, cât şi de exilat într-o ţară din Vest – Germania. Cartea, care circula în samizdat încă din anii ’70, dar care a apărut oficial la începutul anilor ’80, a impus în conştiinţa internaţională un termen-emblemă: Homo Sovieticus.  Scrisă la persoana întâi, cartea este o culegere de schiţe cu tâlc, în care adevăruri mari sunt spuse în cuvinte simple, aparent menite să stârnească râsul, dar care ascund, de fapt, adevăruri tragic. Astfel, între Est şi Vest, între „sovietizaţi“ şi „liberi“ există o barieră de netrecut, care se bazează pe clişee şi perpetuează neînţelegeri.

„Weekend Adevărul“: Ce înseamnă Homo Sovieticus pentru dumneavoastră? Cum l-aţi defini?

Andi Ştefănescu: La începutul anilor '80 ai secolului trecut, într-o carte de aproape trei sute de pagini dizidentul sovietic Alexander Zinoviev a lansat conceptul de „Homo Sovieticus“, o noţiune preluată imediat şi vehiculată intens în mass media şi în cercurile intelectuale din Răsărit şi Apus. Cartea, care e scrisă cu o vervă scânteietoare şi cu un sarcasm muşcător ce aminteşte de Swift, i-a adus lui Zinoviev celebritatea şi, departe de a se perima, e şi azi la fel de actuală. În cei aproape patruzeci de ani care s-au scurs de-atunci, timpul a validat şi a popularizat până într-atât conceptul descoperit de Alexander Zinoviev - un om de ştiinţă par excellence, cel care înainte de expulzarea sa din Uniunea Sovietică fusese şef al catedrei de logică a Universităţii din Moscova - încât s-a ajuns acolo unde îl regăsim pe Homo Sovieticus ca substantiv comun în vorbirea curentă de zi cu zi, fiind pomenit câteodată, ba chiar din ce în ce mai des, după ureche. Folosit astfel, Homo Sovieticus ar putea avea soarta unor descoperiri epocale catalogate drept fenomene, adică acele lucruri binecunoscute ca manifestări, dar necunoscute ca esenţă. Reeditarea apărută în toamnă la Editura "Vremea" ne ajută să ne lămurim oferindu-ne sursa primară: cartea cu acelaşi nume în care Zinoviev vorbeşte de  Homo Sovieticus ca tipologie umană universal valabilă, şi nu ca locuitor al Uniunii Sovietice. Textual: "Nu orice cetăţean sovietic e un Homo Sovieticus. Nu orice Homo Sovieticus e un cetăţean al Uniunii Sovietice". Deci, Homo Sovieticus poate fi pretutindeni! Nu e deloc întâmplător că motto-ul cărţii cuprinde şi un proverb sovietic, care sună aşa: "Vom lupta pentru pace până nu va mai rămâne piatră pe piatră!". Cu alte cuvinte: de ochii lumii, drapaţi în faldurile unei minunate lozinci, vom folosi orice mijloace pentru a ne atinge scopurile. Cu orice risc! Chiar dacă asta atrage după sine Apocalipsa, Armaghedonul... Proverbul de la care pleacă demonstraţia lui Zinoviev i se poate atribui cu certitudine lui Homo Sovieticus a cărui adevărată natură o dezvăluie fulgerător şi pe deplin şi care se dovedeşte a fi o "fiinţă ideologică" - Omul Ideologic de oriunde. Cei dispuşi să lupte pentru pace până n-o să mai rămână piatră pe piatră nu au dispărut odată cu prăbuşirea Uniunii Sovietice şi Omul Idelogic e prezent în orice regim ce tinde să-şi aroge monopolul adevărului. Ideologiile nu-s bune pentru că sunt nişte plăsmuiri brutal raţionaliste care-şi interzic orice urmă de compasiune. În timp de pace, ideologia poate dezlănţui cu adevărat fiara din om împotriva omului şi, tot în numele ideologiei, omului îi vine mult mai uşor să facă război. 

Mi-aş permite totuşi să accentuez că, după mine, Homo Sovieticus nu e doar omniprezent, ci şi atemporal. Dacă Homo Sovieticus e Omul Ideologic, atunci el nu poate fi încadrat unei epoci anume şi se aplică, retroactiv, tuturor celor care de-a lungul timpului au ridicat ruguri ale deşertăciunilor - şi nu numai! - iar aici mă gândesc la toate vârfurile exponenţiale ale Omului Ideologic, de la Savonarola la Robespierre, şi de la Lenin la Pol Pot.

 De ce autorul Alexandr Zinoviev iubeşte şi dispreţuieste  această creatură?

 De ce îl dispreţuieşte e poate mai uşor de înţeles. Omul Ideologic, Homo Sovieticus, prescurtat "Homocus" de Zinoviev, nu-i o persoană plăcută ţinînd cont de faptul că e  cineva care "...n-a avut ocazia să facă rău altora",  dar care, dacă o va avea, "...îl va face nu într-o măsură mai mică, ci mai mare decât cel mai mare ticălos." De asemenea, "...Virusul homocusului se extinde pe întregul glob. E cea mai gravă molimă care poate afecta umanitatea deoarece atinge însăşi esenţa fiinţei umane."  De iubit, îl iubeşte poate dintr-un imposibil de reprimat instinct de conservare. După Zinoviev, în noi toţi există "cel puţin embrionul" acestei creaturi...

De ce pentru autor există numai o singură capitală in lume, Moscova? De ce altceva în afară de Moscova apare provincial?

Am fost ani de zile foarte apropiaţi de Alexander Zinoviev şi familia lui. Ne-am cunoscut prin copii, prin copile; locuiam în acelaşi cartier în München, iar fetele noastre erau colege de liceu, cele mai bune prietene şi tot timpul împreună. Alexander era înzestrat cu un rar simţ al umorului şi îi plăcea să facă afirmaţii paradoxale, şocante, demontând printr-o singură frază clişee ideologice. Era greu să-l prinzi în tipare obişnuite, pentru că nu era construit după un asemenea tipar. Nu era nici comunist, nici anticomunist, deşi a fost considerat şi una şi alta, ci un om de ştiinţă, un cercetător! A spus-o mereu şi mereu, atât în interviuri cât  şi în cărţile lui... Tot atât de adevărat este şi faptul că, deşi socotit un dizident sovietic, se simţea rus şi a fost preocupat până în ultima clipă de soarta Rusiei, unde s-a şi reîntors în amurgul vieţii.

Cu acea mereu nelipsită şi implicită nuanţă de ironie în subtext, aşa cred că ar trebui înţelese cuvintele lui Zinoviev despre Moscova.

De asemenea, autorul spune că „trăieşte în Occident şi se simte ca şi cum ar fi aruncat în fundul unei provincii ruseşti". E şi părerea dumneavoastră?

Nu. În nici un caz! Oricum, n-am trăit în vreo provincie rusească şi nu ştiu cum e. Că Zinoviev s-a simţit desţărat, asta e clar. Ştiu că a venit într-o noapte la noi acasă cu câinele lui, Scharik, foarte târziu în miez de noapte şi foarte abătut. Îi lipsea înflăcărarea disputelor intelectuale cu colegii lui ruşi şi în ruseşte. Pe străzile din München într-o toamnă rece şi ploioasă nici nu bagi de seamă când te cuprind nostalgii iremediabile...

"Viaţa, în general, e o pierdere de timp"  spunea cu amărăciune undeva. Nu astea sunt însă accentele definitorii ale operei lui. Alexander Zinoviev rămâne un profund gânditor neconformist, dotat cu o inteligenţă magnifică, cu un sarcasm devastator, un umor entuziasmant şi cu un scepticism pe măsură. Foarte departe de pesimism! Pesimiştilor care dau amărâţi din cap şi spun:"Vai, vai, mai rău nu se poate!" optimistul Alexander Zinoviev, le răspunde: "Ba se poate!"

În ce mod esenţial credeţi că a influenţat Uniunea Sovietică România?

Schimbându-i istoria! Nu numai România a fost afectată însă. Revoluţia din 1917 a adus la putere un regim a cărui agendă politică prevedea comunizarea întregii lumi. Când Stalin a câştigat disputa doctrinară cu Troţki şi l-a alungat, a introdus, e adevărat, politica "socialismului într-o singură ţară", dar numai din raţiuni de consolidare. Cominternul, organismul de propagandă şi subminare a mult hulitului capitalism, şi-a continuat bine merci activitatea până după Stalingrad. Aflată de partea învingătorilor la sfârşitul celui de-al doilea Război Mondial, Uniunea Sovietică a izolat Europa Răsăriteană după Cortina de Fier şi a dictat propriile condiţii în teritoriile aflate sub controlul Armatei Roşii.

După 23 August 1944, Uniunea Sovietică a făcut în aşa fel încât, în scurt timp, dintr-o monarhie constituţională, România a devenit un pleonasm politic, o Republică Populară; din democraţie, ţară cu partid unic. Până în 1989, schimbările de direcţii şi accente politice, adevărate sau imaginare, n-au modificat cu nimic structura statului monopartinic. Şi totul a plecat, mai bine zis a venit, din Uniunea Sovietică.  

Cum reuşeşte să-şi păstreze hegemonia Uniunea Sovietică şi cum explicaţi aroganţa politică a liderilor sovietici?

Asta-i o întreprindere deosebit de dificilă ţinând cont de faptul că până şi Winston Churchill spunea cândva, cu o oarecare resemnare:

"Rusia e o ghicitoare, înveşmântată într-un mister, care-i ascuns într-o enigmă."

Povestiţi-ne despre exilul dumneavoastră şi despre cum vă raportaţi la România acum de când sunteţi plecat?

Sigur, sigur... Aş putea s-o fac! Sunt convins însă că spaţiul pe care-l avem la dispoziţie nu poate acoperi treizeci şi opt de ani de exil. Vă pot spune doar atât: cât timp am lucrat la Europa Liberă am fost implicat prin însăşi natura meseriei în evenimentele din România. De când Radioul s-a închis la München, trăiesc într-un sat bavarez. De aici încerc să urmăresc, cu mai mult sau mai puţin succes, tot ce se întâmplă în România, din care, emoţional, afectiv, n-am plecat de fapt niciodată.

 De ce aţi hotărât să plecaţi?

Pentru că mă cheamă Andi. Şi nu-i un diminutiv de la Andrei. Aşa sunt trecut în toate actele, de la certificatul de botez, la paşaport. Pe tata l-a chemat Gheorghe, iar pe mama Alecsandrina, dar, când am venit pe lume, în 1949, ai mei încă îi mai aşteptau pe americani. Şi au continuat să-i mai aştepte multă vreme... Tatăl meu avusese o fabrică de pâine. Ce-i mai frumos decât să faci pâine? Poate să faci vin! Nu pot să spun că tata se uita mereu pe cer să vadă avioanele americane, dar pe-aproape... Vă puteţi deci închipui atmosfera din familia mea. Apetenţa alor mei faţă de binefacerile socialismului multilateral dezvoltat era aproape de zero. De zero absolut! Iar cum aşchia nu sare departe de trunchi, le-am moştenit convingerile. Şi mi le păstrez încă! Din cauza asta am plecat.

Ce a însemnat etapa în care aţi lucrat la Europa Liberă?

Am plecat în Germania cu un paşaport turistic în vara lui 1980 să-mi vizitez o soră căsătorită acolo. Odată ajuns la München, am cerut imediat emigrarea în Statele Unite. Prin sursele lui, directorul de atunci al Europei Libere, Noel Bernard, care avea nevoie de un crainic, a aflat că sunt în oraş şi m-a invitat să stăm de vorbă. M-am dus hotărât să refuz pentru că îmi lăsasem soţia şi fetiţa în ţară şi mă temeam de represalii împotriva lor. A doua zi însă, într-o lungă conversaţie, Noel Bernard m-a cucerit cu totul şi mi-a schimbat nu numai gândurile, dar şi viaţa... Drept argument hotărâtor, Bernard - şarmant desăvârşit, cu o uluitoare capacitate de sinteză şi o extraordinară putere de convingere -  mi-a spus că munca la Radio poate mai curând grăbi, decât să întârzie, venirea familiei mele. Mi-a oferit un pseudonim - Horia Costescu - şi m-a asigurat că n-o să mă oprească nimeni dacă voi dori să-mi continui drumul mai departe, către America. Fermecat, am acceptat totul şi lucrurile au ieşit exact pe dos: soţia şi fetiţa au putut ieşi din ţară abia după doi ani şi jumătate, iar când am primit viza de emigrare în America, n-am mai plecat eu... După o vreme, sub acelaşi pseudonim de Horia Costescu, am început să lucrez ca redactor în Departamentul de Ştiri, unde am şi rămas în următorii cinsprezece ani.

Am amintit câteva jaloane biografice pentru o mai bună înţelegere a răspunsului: Europa Liberă a fost mai mult decât un loc de muncă! Iar asta pentru că la Europa Liberă nu muncea nimeni; toată lumea trăia în Radio. A fost o experienţă unică şi irepetabilă, greu de surprins în chingile cuvintelor.

Vă e dor de actorie, e teatrul un microb de care nu poţi scăpa?

De actorie mi-e dor chiar şi atunci când joc... Te naşti cu morbul ăsta, nu te contaminezi de el. Actorul e o fiinţă damnată să se prefacă mereu că-i altcineva, iar nebunia începe, bineînţeles, atunci când crezi că se poate aşa ceva... Sunt actori de talent şi actori cu har.

Talentul ţi-l descoperă alţii, cu harul îi copleşeşti tu pe ceilalţi. Pornirile histrionice din tine sunt greu de controlat şi n-ai cum să scapi de ele în nici un fel. N-ai cum să uiţi, odată învăţat, mersul pe bicicletă! Numai că, spre deosebire de echilibristica pe două roţi în mişcare, pe care o învaţă oricine, fălindu-se mai apoi cu titlul de biciclist, actor te naşti, şi nu devii.

Cum a fost experienţa să lucraţi la "Undeva la Palilula"?

Aaa... un subiect entuziasmant! Pentru mine filmările la "Palilula" n-au fost o experienţă, ci un fenomen. "Palilula" ar putea fi descrisă în două cuvinte: cumplită pentru individ, mirifică pentru profesionist. Nu cred că există cineva care să regrete că a lucrat la filmul ăsta, în ciuda condiţiilor infernale. După cum nu cred că a venit cineva pentru bani! Din câte ştiu, Silviu ne-a şi spus că, dacă venim, trebuie să ne-aducem bani de-acasă! Frigul unei ierni îngrozitoare, petrecută într-o hală imensă, neîncălzită, a fost doar unul din lucrurile pe care şi le vor aminti o viaţă cei care-au fost acolo. Noaptea, ca anotimp nesfârşit al zilei, cel de-al doilea. O noapte nedormită e una. Am citit undeva că dacă pierzi o noapte, te refaci în trei săptămâni. Nu pot spune în cât timp te refaci după şase sau opt săptămâni de nopţi nedormite. Nu ştiu alţii cum sunt; eu unul încă mă mai refac! Acuma, serios vorbind, după mine Purcărete e un magician. Ca orice şaman respectabil, stăpâneşte, bineînţeles, şi hipnoza în masă şi ne-a făcut să îndurăm totul cu bucurie. De aceea şi spun: când ne-am trezit din transă, totul ni s-a părut mirific... Ceva- ceva din tehnicile lui oculte ni s-a transmis însă şi nouă şi s-a lipit de fiecare. Aşa se face că în film am ajuns să dialoghez la un moment dat cu o broască -  cu care m-am înţeles minunat - şi, deodată, inexplicabil şi miraculos, am ajuns să pot cânta la pian cu virtuozitate! Spun asta pentru că pianul mi-e la fel de străin ca buciumul. Rolul din film, Don Bartolomeo, un farmacist alcoolic şi meloman, era un rol mut, adică n-avea vorbe.  N-aveai cum să-i dai substanţă decât prin expresie corporală şi integrare, adică fiind "viu". Deci, făceam ce făceam, eram şi eu pe-acolo, mai cântam la pian... Cam asta! Spre sfârşitul filmărilor, mă pomenesc însă că vin la mine cei trei lăutari din film; unul la vioară, altul la ţambal şi al treilea la contrabas. Lăutari adevăraţi, nu aşa!

Din ăia care pot cânta pe bună dreptate: Eu sunt Barbu' Lăutarul/ Starostele şi cobzarul/ Şi-am cântat pe la domnii/ Pe la mândre cuuununii... Se pare că se vorbiseră mai înainte pentru că s-au apropiat respectuoşi şi starostele lor a ieşit în faţă şi, puţin timorat, m-a întrebat: "Unde cântaţi?" Nelămurit, i-am zis: "Unde cânt, ce?" Îndoit până la pământ s-a corectat: "

Ah, nuuu... Nu ce cântaţi! Unde daţi concerte, maestre!" La care i-am spus adevărul: "Păi, un' să dau... concerte! Habar n-am să cânt la pian..." S-au uitat la mine neîncrezători, au uitat de protocol şi au început să vorbească toţi deodată, pe ideea: Ai, de măiculiţele noastre... Vai, vai... Nu spuneţi! Noi ziserăm că sunteţi de la Filarmonică! Suspicioşi, s-au retras în vârful picioarelor.

Nici până azi nu ştiu dacă m-au crezut. A fost unul din cele mai frumoase complimente pe care le-am primit vreodată ca actor şi sunt convins că asta numai datorită magicianului Purcărete.

Ce înseamnă scrisul pentru dumneavoastră? Care e registrul din „Dincolo de farmecul nopţii“?

 Pentru mine, scrisul e o răfuială cu propriile fantasme. Cum nu sunt psihanalist nu ştiu şi nici nu mă interesează de unde vin ele; din propriul subconştient, sau din cel colectiv. Iar cum se scrie m-a învăţat Alexander Zinoviev! Nu cum să scriu pentru că asta nu te poate învăţa nimeni, ci cum se scrie. Povestea a fost aşa: acum vreo zece ani am vrut să fac şi eu un film şi am scris un scenariu. Una din marile case de filme l-a acceptat şi s-a declarat de acord să-l şi fac. S-a mers până acolo încât am semnat şi cele două contracte, pentru regie şi scenariu. Singura problemă care mai trebuia rezolvată era finanţarea; dintr-un buget de vreo două milioane, studioul nu asigura decât un anumit procentaj. Ei, bine!, nu am reuşit să găsesc milionul de euro care lipsea... După un an, contractele au expirat şi-atunci, încercând să depăşesc trauma că n-aveam şi eu ca tot omul două milioane de euro să-mi fac filmul, mi-am amintit de cuvintele lui Alexander: întrebat unde şi-a scris cărţile, unde-i este biroul de lucru, Alexander ne-a luat cu el, ne-a scos pe holul vilei în care stătea la München şi ne-a dus... în bucătărie! Ne-a spus, râzând: "Eu scriu pe un colţ de masă, pe o bucăţică de hârtie, cu un capăt bont de creion chimic! Un scriitor n-are nevoie de mai mult. Dacă are ceva idei în cap, e suficient." Aşa se face că m-am aşezat şi eu la masa din bucătărie şi, cu un capăt bont de creion chimic, am scris "Dincolo de farmecul nopţii", o carte plecată de la idei în care, nu mă sfiesc s-o spun, cred cu toată tăria. După mine, în absenţa unei dimensiuni spirituale, materialismul brutal al zilelor noastre nu poate duce decât la catastrofă. Nu se poate explica totul în mod raţional, iar omul trebuie să fie pregătit să lase loc inefabilului şi să respecte incognoscibilul. Cum până la ideea parabolei trebuie să treci prin poveste, a trebuit să îmbrac totul într-o haină, iar registrul cel mai expresiv dramatic mi s-a părut cel de thriller clasic în lumea interlopă, cu o fată frivolă, un răufăcător sau mai mulţi şi o comoară. Recunosc că m-am lăsat sedus de ideea de a scrie despre o femeie. S-a întâmplat şi la case mai mari... Şi Kundera a căzut în păcatul ăsta. Mi s-a părut fascinant ca personajul principal să fie o tânără ca oricare alta, pe care-o poţi întâlni oriunde, şi care, din imprudenţă, se trezeşte printre gangsteri, tâlhari şi hoţi de maşini; o lume de subsol, extrem de diferită şi profund îndepărtată de cea în care am trăit şi trăiesc.

Nu regret şi poate că n-a fost în zadar. Spun asta judecând după vorbele bunului meu prieten, Andrei Belgrader, care, după ce a terminat cartea, mi-a zis: "Mă, tu furi maşini!"

 Ce proiecte pregătiţi în continuare?

Am în lucru un volum de versuri. Un nou roman poate mai târziu... Pe termen scurt cred că voi încerca să public o culegere de schiţe cu fals caracter memorialistic şi cu un titlu furat. O carte pe ideea amuzamentului desăvârşit, plecând de la o celebră butadă pe care fiecare o adaptează cum vrea: "Se poate trăi fără să râzi? Da, dar ce rost are!" Fals caracter memorialistic pentru că sunt un realist şi-mi dau seama că-s prea tânăr pentru memorii. Spun că titlul l-am "furat" pentru că, ştiţi, am postat odată pe Facebook o amintire găsită printre hârtii uitate. Am decorat-o cu o poză: eu la zece ani, cu mama şi tata pe plajă, la mare. Una din prietenele mele virtuale, o doamnă pe care n-am întâlnit-o niciodată, mi-a dat următorul comentariu: "Ce copchil urât... Brr!". Ei, ăsta-i titlul cărţii!

Schiţă biografică Andi Ştefănescu

 Născut în Bucureşti la 5 octombrie 1949. 

 A absolvit Facultatea de Actorie a Institutului de Artă Teatrală şi Cinematografică I.L.Caragiale (IATC) în 1971.  1971 - 1980 actor la teatrele din Constanţa, Sibiu, şi la Teatrul Mic, Bucureşti.  

Stabilit în Germania din vara lui 1980.                                                                                       

1980 - 1995 crainic, redactor şi redactor-şef adjunct al Redacţiei Ştiri din Departamentul Românesc al postului de radio Europa Liberă, RFE-RL Inc. München.

La desfiinţarea Europei Libere, după şaisprezece ani de ziaristică, Andi Ştefănescu s-a reîntors la teatru şi film şi s-a aşezat uneori şi la masa de scris. Printre altele, a jucat în “Paulas Geheimnis”, 2007, Germania, Regia: Gernot Krää;
 "Undeva la Palilula", 2011, România, Regia: Silviu Purcărete. A tradus în româneşte “Homo Sovieticus” de Alexandr Zinoviev, a scris câteva scenarii de film şi o piesă de teatru. În 2017 a terminat Dincolo de farmecul nopţii, roman publicat la Editura Vremea din Bucureşti.

Andi Ştefănescu trăieşte într-un sat din Alpii bavarezi, în apropiere de München, împreună cu soţia sa, poeta Crisula Ştefănescu. Fiica lor, Beatrice Monella Kaplan, este producătoare de film în Statele Unite.