„Profil. Poveste. Personaj”, de Marius Constantinescu. Un test de rezistenţă
0
La nici două luni de la publicarea volumului „Cortez” (Editura Baroque Books & Arts, Bucureşti, 2013), binecunoscutul jurnalist Marius Constantinescu de la Televiziunea Română lansează o a doua carte. Se cheamă „Profil. Poveste. Personaj”, a apărut în 2013 la editura bucureşteană ART şi transcrie 29 de interviuri
Aceste au constituit substanţa uneia dintre cele mai consistente, mai interesante şi mai bine făcute emisiuni ce a figurat vreme de vreo doi ani şi ceva în grila de programe a defunctului post TVR Cultural.Interviuri care au intrat pe post în intervalul de timp cuprins între anii 2009- 2011.
Nu, Profil. Poveste. Personaj, o emisiune ce ar fi putut fi una de cursă lungă, nu a dispărut din oferta de programe a Televiziunii Române odată cu suprimarea abuzivă, de către o conducere diletantă şi cu sprijinul iresponsabil al unui Consiliu de Administraţie numit şi grav virusat politic, a canalului TVR Cultural. Vina de a fi decis desfiinţarea emisiunii cade în sarcina precedenţilor politruci trimişi să conducă Televiziunea Română, politruci în frunte cu Alexandru Lăzescu, până mai ieri manager diletant, azi profesor de democraţie, scos la vopsea şi înălbit de o revistă cu mari pretenţii de intelectualitate. Dovadă clară că în materie de desfiinţări şi suprimări a ceea ce e bun nu e nici un fel de diferenţă între culturnicii galonaţi politic, indiferent de culoare.
Marius Constantinescu nu e primul jurnalist de televiziune din România ce transcrie şi reuneşte între coperte de carte conţinuturi ce au fost iniţial făcute publice graţie altor suporturi de comunicare. Poate cel mai bun exemplu în acest sens e cel al de acum legendarului Iosif Sava, ale cărui cărţi sunt în marea lor majoritate îndatorate Seratei muzicale tv.
O asemenea operaţiune e, după părerea mea, sinonimă unui test de rezistenţă. Şi aceasta fiindcă mesajul intrat în posesia cititorului nu mai e, fatalmente, unul polifonic, aşa cum se întâmpla când era transmis de pe ecranul televizorului. Nu mai e “sprijinit”, potenţat, cosmetizat de felul în care e filmat interlocutorul, de capacităţile acestuia de a-şi face captivant discursul prin elemente specifice audio-vizualului (mimică, gesturi, voce, intonaţie, toate funcţionând drept adjuvante cu nedisimulate funcţii “de învăluire”), de latura sa artistă, de forţa lui de teatralizare a mesajului. Ori de frumuseţea decorului, de punerea acestuia în evidenţă printr-o lumină ce “cade bine’’ sau prin exemplificări cu materiale de arhivă. În clipa în care intervievatul şi intervievatorul se confruntă cu receptorul doar prin intermediul cărţii contează, fireşte, pe mai departe cum vorbesc cei doi, dar parcă ceea ce vorbesc dobândeşte mai multă percutanţă. Ce- ul devine esenţial.
Om de televiziune autentic, Marius Constantinescu a fost, aşa cum se cuvenea, desigur, atent, cum nu se poate mai atent la ‘’regia” interviurilor sale. Adesea lucrul acesta ne e reamintit chiar de excelentele texte cu care semnatarul cărţii a decis să îşi prefaţeze majoritatea interviurilor din cartea apărută la editura ART. Texte ce ne lasă să întrevedem în Marius Constantinescu şi un foarte bun (posibil) jurnalist de presă scrisă, ba chiar mai mult decât atât. Semnificativ în acest sens mi se pare un pasaj din chapeau-ul scris pentru minunatul interviu cu Jordi Savall, definit drept “pomul meu lăudat la care merg cu sacul”. Şi sacul, o probează interviul, chiar “s-a umplut”. Citez un fragment din introducerea cu pricina: “Filarmonica din Iaşi arată ca un chip obosit, care are mare nevoie de un lifting şi de un make-up artist priceput. Am căutat penumbră, clar-obscur, ferestre în ogive şi am găsit pereţi zdreliţi şi draperii tocite. Pentru Jordi Savall, am dorit un spaţiu în care să îi decupăm figura de hidalgo asfinţit şi să o proiectăm peste un element răpit altor timpuri. Am vrut o ambianţă stinsă, cu lumină mocnind, în care vorbele sale să curgă aşa cum curg notele din a sa viola da gamba”.
Trec cele 29 de interviuri sus-numitul test de rezistenţă? Fără îndoială că da. Mai întâi pentru că cei 29 de interlocutori au fost aleşi cu grijă. Fiindcă sunt oameni interesanţi, mari profesionişti, oameni care chiar au ceva de spus. Personaje care nu mai aveau nevoie să pară, să mimeze, să îşi construiască prin dichisuri artificiale condiţia de personaj. Sunt, fără doar şi poate, personalităţi-lider în domeniile în care excelează profesional. Domenii care sunt preponderent artistice, cu o preferinţă, explicabilă, de altfel, a intervievatorului pentru cei din domeniul muzicii (Angela Gheorghiu, Giovanni Antonini, Jean-Yves Thibaudet, William Christie, Mark Minkowski, Hélène Grimaud, Ion Marin, Jordi Savall, Damian Drăghici, Viorica Cortez, Virginia Zeani) ori din cel al artelor performative (Petrică Ionescu, Oana Pellea, Răzvan Mazilu, Andrei Şerban, Radu Afrim). Nu au fost uitaţi scriitorii şi jurnaliştii, cazul cel mai spectaculos fiind cel al lui Salman Rushdie (cu care Marius Constantinescu s-a mai întâlnit o dată într-un interviu încă şi mai amplu difuzat în 2012, interviu nebăgat în seamă de juriul APTR, o gală despre care numai de bine nu aş putea să vorbesc), lui alăturându-i-se regretatul Alex. Leo Şerban, Răzvan Penescu, Radu Paraschivescu. Au fost provocaţi la dialog şi performeri ai vizualului precum Alex Gâlmeanu, Ana Wagner, David Sandu, Theodora Dinulescu, Adrian Oianu, ai comunicării şi practicii politice aşa cum e Sandra Pralong, ai televiziunii (Mihaela Rădulescu), dar şi ai supravieţuirii într-o lume şi o istorie ostile. E vorba despre Hédi Fried.
Asta nu înseamnă că interlocutorii lui Marius Constantinescu şi-ar fi amputat în cursul dialogului cu el ceva din personalitate. Regăsim în carte, de pildă, spontaneitatea câteodată excesivă, teribilismul lui Petrikă Ionescu, senzualitatea şi temperamentul Angelei Gheorghiu, farmecul de veşnic copil uşor ego(t)ist al lui Andrei Şerban, cochetăria intelectuală niţeluş studiată a Oanei Pellea, jemanfişismul de autoapărarea (mai ales în faţa criticii) al lui Radu Afrim. Găsim o Mihaela Rădulescu mai puţin frivolă decât o puteam bănui. Sau caracterul vulcanic al lui Damian Drăghici ori mămoşenia de acum cunoscută a Vioricăi Cortez sau bunătatea intuită, în uşoară contradicţie cu profesia, a Virginiei Zeani.
Ne reîntâlnim cu un intervievator foarte bine pregătit, care ştie tot, dar care nu vrea să arate că ştie tot, care ascultă ce i se spune şi foloseşte ceea ce i se spune pentru a formula o întrebare ce se impune chiar dacă acea întrebare nu figurează în punctajul dinainte întocmit.
Toate interviurile sunt bune, dar dacă îmi este permis şi dacă ar fi să aleg le-aş alege pe cele cu Ion Marin (cel mai bun poate şi pentru că Ion Marin a reprezentat pentru mine o surpriză), cu Salman Rushdie, cu Radu Paraschivescu, cu Jordi Savall, cu Alex. Leo Şerban, cu Andrei Şerban, cu Virginia Zeani.
Şi fiindcă scriu aceste rânduri în zilele în care felurite criticiţe de teatru vor să fie trendy, arătându-se oripilate de ideea că un spectacol poate şi trebuie să provoace în spectator sentimente, adică şi emoţie (ele vor,probabil, să rezolve în sala de teatru integrale şi să câştige olimpiade internaţionale de fizică), reţin pledoariile în favoarea emoţiei ale aceluiaşi Ion Marin, ca şi pe aceea a lui Andrei Şerban.
Marius Constantinescu- PROFIL. POVESTE. PERSONAJ, Editura ART, Bucureşti, 2013
Se încarcă comentariile...
