„Secolul norilor” sau povestea unui aviator care a străbătut o întreagă istorie a aviaţiei

Romanul „Secolul norilor” semnat de Philippe Forest, unul dintre cei mai cunoscuţi şi mai apreciaţi scriitori francezi ai momentului, a apărut de curând în colecţia Babel a Editurii Nemira şi va fi lansat la ediţia din luna mai a Bookfest.

Un amestec de biografie şi ficţiune, romanul „Secolul norilor”, apărut la Editura Nemira, cu sprijinul Institutului Francez din Bucureşti, în traducerea Georgetei Cristian, este povestea unui bărbat născut în 1921, crescut cu privirea mereu ridicată spre cer şi ajuns încetul cu încetul un tânăr bântuit de dorinţa de a zbura. Pe scurt, „Secolul norilor” este istoria unui pilot, recompusă din amintirile fiului, într-un flux în care se amestecă adesea propriile proiecţii şi în care se strecoară gânduri închipuite, gânduri atribuite, gânduri inventate. Scris într-un stil complicat, prin care Philippe Forest, evident, încearcă să refacă un traseu al amintirilor trăite şi netrăite, din care se ţese un secol întreg, acel secol pe care Apollinaire îl anunţa a fi „secolul norilor”, romanul e, de fapt, istoria subiectivă a uneia dintre cele mai frumoase invenţii ale lumii. Şi mai e povestea unei familii, al cărei traseu e urmărit prin prisma gândurilor şi a viselor unui bărbat care a iubit norii mai mult decât orice altceva şi care într-o zi, a murit... pe pământ. După ce sfidase de o mie de ori moartea. Din copilărie, de la primele vise despre nori şi despre cer şi până la cumplitele întâmplări din timpul războilui, la căsătoria încheiată – senzaţional! – la mii de km depărtare de iubita lui, la viaţa simplă şi în acelaşi timp extrem de complicată a familiei lui, la momentul la care ajunge pilot de linie şi la şi mai tristul moment în care trebuie să se retragă, viaţa unui pilot care a trăit cu toată fiinţa lui naşterea şi dezvoltarea extraordinară a aviaţiei sunt surprinse şi reconstruite aproape cinematografic. Destinul lui recompus şi reinventat de fiul ajuns scriitor curge în fraze lungi şi ramificate de reflecţiile naratorului: ce înseamnă, de fapt, să scrii un roman care e despre tine, dar în acelaşi timp despre noi toţi? Philippe Forest reuşeşte să echilibreze istoria familială, caldă, intimă cu istoria colectivă, brutală. Epoca reconstituită şi povestea vieţii enigmatice a tatălui sunt văzute prin prisma aviaţiei.

Întrebat cum anume i-ar rezuma povestea din „Secolul norilor” unui pasager vecin într-un airbus, Philippe Forest a răspuns:

„N-aş vrea ca, vorbindu-i despre cartea mea, să-mi deranjez vecinul de călătorie. În avion ai lucruri mai bune de făcut decât să vorbeşti: mai ales să te uiţi la nori prin hublou. Dar, presupunând că m-ar recunoaşte, ceea ce e puţin plauzibil, căci semăn prea puţin cu fotografiile în care apar în mediul public, i-aş spune că este vorba despre o epopee modernă, care premăreşte faptele extraordinare ale piloţilor care au participat la una dintre ultimele utopii ale secolului XX, aviaţia. Cu un erou, exemplar şi singular, şi totuşi un pilot oarecare, care întâmplarea face să-mi fi fost tată: un pilot antrenat în Aviaţia Populară, azvârlit în iunie 1940 pe drumurile Exodului, devenind apoi pilot de vânătoare la bordul unui  P-47 Thunderbolt în Statele Unite, recrutat de Air France în 1946 şi încheindu-şi cariera în 1981, în cabina dintr-un Jumbo Jet.”

Philippe Forest s-a născut în 1962 la Paris şi este unul dintre cei mai importanţi romancieri şi eseişti francezi. A predat în mai multe universităţi din Anglia şi Scoţia. De asemenea, este critic de artă şi profesor conferenţiar de Literatură comparată la Universitatea din Nantes. Philippe Forest a publicat mai multe eseuri şi texte critice în revistele L'Infini şi Art Press. În 1997 apare primul său roman, „L'Enfant eternel”, care obţine Prix Femina pentru debut. Urmează romanul „Toute la nuit” (1999) şi „Sarinagara”, care a primit Prix Decembre 2004 pentru cel mai bun roman.

FRAGMENT

Şi chiar dacă şi-ar fi amintit de ziua aceasta de martie 1937, chiar dacă ar fi găsit pe cineva care să-l asculte povestind despre brumă şi zăpadă şi cum acestea acoperiseră numaidecât regiunea cu o pătură groasă şi opacă sub care se pierduse avionul, dispărând deasupra oraşului unde el, în acest răstimp, se căznea să desluşească enigma unui exerciţiu de trigonometrie puţin mai dificil, tot nu s-ar fi priceput să dea evenimentului măreţia epică despre care, totuşi, musai să fi ştiut ceva datorită lui Virgiliu: toate vânturile ivite deodată din flancul scobit al muntelui, Eurus, Notus, Africus, trimişi de un zeu, norii nelăsând să se vadă nimic, în timp ce, tocmai în miezul zilei, se aşterne o noapte adâncă, iar vapoarele sunt spintecate de valuri, prăpăstiile se deschid şi apare vârtejul în care începe să se rotească întreaga conştiinţă a lumii, universul înghiţindu-i pe cei vii.

Dacă cineva i-ar fi povestit de asta, mai degrabă s-ar fi mulţumit să indice despre ce model era vorba, un Short Empire, puţin surprins că a regăsit în memoria lui amintirea acelui accident la care nu fusese martor şi despre care, chiar şi atunci, avusese sentimentul că nu-l privea pe el, că era treaba aviaţiei engleze şi a conducătorilor de hidravioane, toate astea aparţinând, deci, unei alte poveşti decât a lui – povestea lui care, totuşi, nu începuse încă, fiindcă nu împlinise încă şaisprezece sau şaptesprezece ani, dar despre care nu se îndoia că va fi complet diferită, căci avea de gând să se facă pilot, dar unul mai bun, mai iscusit şi mai fericit. Şi, una peste alta, ar fi avut mai multe şanse să-şi amintească nu atât de accident, cât mai degrabă de unele din străvechile versuri latineşti, Tanæne animis cælestibus iræ?[1], pe care sfârşise prin a le şti pe dinafară tot încercând să desluşească cum se împreunau în propoziţii cuvintele moarte, dintr-o limbă moartă, cu toate cazurile şi declinările lor.

N-ar fi ştiut de unde să înceapă. N-ar fi avut grija asta. Începutul este o nelinişte pentru cine este poet. Să te întrebi prin arbitrariul cărui prim cuvânt trebuie să rupi liniştea în care sunt adunate toate poveştile, să deschizi burduful pentru a da drumul vântului de propoziţii mai puţin distrugător şi să te laşi astfel purtat la voia întâmplării în direcţia în care suflă. Să te întrebi fără a şti – încât trebuie să implori ajutorul unei divinităţi, să ceri de la orice ficţiune din cerul vid, pentru a primi de la ea – indiferent ce ar fi, divinitate, ficţiune – cuvântul care lipseşte şi care se va potrivi la fel de bine ca un altul, Musa, mihi causas memora…[2], extrăgând atunci din întunecimea amnezică a timpului ceva ce-aduce cu o povestire. Dar fiindcă istoria se încheiase sau, cel puţin, era pe punctul de a se încheia, pesemne şi-ar fi spus că nici n-avea rost să fi început vreodată.

Eu sunt cel care îşi aminteşte, Arma virumque cano[3]. Altcineva decât el pune cuvinte în această istorie şi o scoate din vidul în adâncul căruia nu cerea decât să dispară uşor, alăturându-se tuturor celorlalte în sânul nedesluşitului murmur, unde se amestecă în cele din urmă. Eu sunt cel care caută neîndemânatic cu ce să înceapă, „Coborau din înălţimi azurii…“, crezând că astfel calculez emfaza corectă pentru propoziţii, „vâjâitul celor patru motoare“, pentru a-i da alura de epopee, „Istoria spune…“, la ceea ce n-a fost până la urmă decât un roman ca toate romanele, acela al unui bărbat foarte tânăr, îndrăgostit de cer, şi a cărui traversare a norilor a avut ca singură particularitate de a se petrece în timp ce izbucneau cam peste tot în lume aceleaşi furtuni de oţel. Eu sunt cel din a cărui manie nesocotită acest roman este lipsit, puţin şi inutil, de uitarea la care aspiră şi de odihna în care, cu toate acestea, se va cufunda în final.

Copyright „Secolul norilor” de Philippe Forest, Editura Nemira

[1] (Lat.) „Atâta mânie în ale zeilor inimi?“ (n.tr.).

[2] (Lat.) „Muză, adu-mi aminte pentru ce pricină…“ (n.tr.).

[3] (Lat.) „Cânt vitejiile“. (n.tr.)