Parada semnelor de întrebare
0
Înainte de orice, profesorul Lucian Boia rămâne autorul cărţii „Istorie şi mit în conştiinţa românească”, a cărei prime ediţii a apărut în anul 1997 la editura bucureşteană Humanitas a provocat reacţii de neuitat.
Academicianul clujean Ioan-Aurel Pop a scris în anul 2002 o carte-replică. Se cheamă Istoria, adevărurile şi miturile (Editura Enciclopedică, Bucureşti). Nu intru acum în detaliile ei. Reţin doar o observaţie din partea întâi intitulată Receptare preliminară, observaţie ce porneşte de la premisa că dl. Boia este în primul rând istoric şi că istoric fiind, era normal ca lucrarea domniei sale să se adreseze şi, dacă nu cumva în primul rând istoricilor. Ioan-Aurel Pop remarcă, însă, că mai niciun istoric nu a recenzat cartea profesorului bucureştean.
„Dar, deşi istoricii au citit sigur această carte, mai mult decât alţi oameni de cultură, ei nu s-au pronunţat public despre ea în scris, decât în foarte mică măsură. Marii recenzenţi ai cărţii dlui Boia sunt politologii, criticii literari, filosofii, economiştii, oamenii politici, militanţii anticomunişti şi alţii, care, aproape la unison, s-au arătat entuziasmaţi de ceea ce au citit”.
Cartea De ce este România altfel?, apărută tot la Humanitas, lansată în toamna anului 2012, cu o bine pusă la punct strategie de marketing, a avut parte de mai puţin entuziasm în receptare. Scrierea îşi dorea să explice de ce este România o ţară defectă şi să pună în evidenţă momentele în care aceste defecţiuni s-au manifestat ceva mai pregnant. Uneori cartea dă impresia de repetitiv (de déjà lu în scrieri anterioare ale autorului, lucru pe care chiar domnia sa l-a admis în interviurile acordate înainte de lansare), alteori argumentaţia nu e tocmai limpede, există chiar pasaje în care nu e riguros exactă. Aş zice chiar că scrierea ar fi necesitat un plus de elaborare.
Nu aceste minusuri ale volumului i-au nemulţumit pe recenzenţii recrutaţi iarăşi preponderent dintre literaţi, analişti sau activişti politici. În nr. 659/2013 al Observatorului cultural, Paul Cernat face o sinteză a comentariilor suscitate de cartea De ce este România altfel? şi evidenţiază că majoritatea criticilor formulate la adresa cărţii s-au concentrat asupra părţii sale finale, loc în care autorul a analizat evenimentele din teribila vară a anului 2012. Or, în această parte, Lucian Boia nu s-a situat nicidecum de partea adepţilor preşedintelui Traian Băsescu, dar nici de cea a adversarilor săi. Echidistanţa a supărat (profesorul Boia condamnă atât plagiatul din doctoratul lui Victor Ponta, cât şi plagiatul din unele scrieri pretins ştiinţifice ale Elenei Udrea), aşa că unii partizani ai Palatului Cotroceni au vorbit despre „finalul neinspirat” al scrierii (Dan Tăpălagă).
Netimoratul Lucian Boia
Mă îndoiesc că aceste critici au putut fi de natură să îl timoreze pe profesorul Lucian Boia. Cu siguranţă nu ele explică de ce şi cea mai nouă carte a domniei sale Sfârşitul Occidentului? Spre lumea de mâine, apărută pe piaţă în luna mai a anului 2013 la editura Humanitas, conţine în titlu, asemenea scrierii precedente, un semn de întrebare. Numai că sunt semne de întrebare şi semne de întrebare. Diferenţele între ele sunt evidente. În De ce este România altfel?, istoricul Lucian Boia, căuta argumente în trecut, iar aceste argumente îi serveau dorinţei de a formula răspunsuri. Răspunsuri pe care Lucian Boia le avea. Fiindcă, oricât de nesigur e trecutul, la oricâte jocuri tentează el, aşa cum chiar profesorul Boia a arătat-o (cf. Jocul cu trecutul. Istoria între adevăr şi ficţiune, Editura Humanitas, Bucureşti, 1998), totuşi el oferă mai multe certitudini decât viitorul.
Acum profesorul Lucian Boia nu mai are nici răspunsuri, nici certitudini. Pentru simplul motiv că nu le mai are nimeni. Avem, spune autorul, doar o cvasicertitudine. Şi anume că nimic nu va mai fi ca înainte. „Viitorul nu există, este un spaţiu complet alb, pe care urmează să se scrie ceva, dar nu ştim ce anume”. Predicţiile sunt riscante. Analiştii de orice fel nu au prevăzut nici marele şoc petrolier din anul 1973, nici căderea comunismului, nici atacul terorist din septembrie 2001, nici criza economică din 2007, nici primăvara arabă. Lucian Boia nu e viitorolog, nici Mafalda nu e.
Asta nu înseamnă că nu are dreptul să nu simtă, să intuiască, să prevină că ceva se va întâmpla. Că suntem foarte aproape de sfârşitul unei lumi, dar nu de sfârşitul lumii. “O lume apune şi se întrevăd, ca prin ceaţă, contururile nedesluşite ale unei lumi noi”. Care e lumea care apune? Lumea Occidentului, un Occident înţeles într-o accepţiune mai largă ce nu se limitează la Europa, ci şi la Statele Unite.
Predicţiile sunt riscante. Analiştii de orice fel nu au prevăzut nici marele şoc petrolier din anul 1973, nici căderea comunismului, nici atacul terorist din septembrie 2001, nici criza economică din 2007, nici primăvara arabă. Lucian Boia nu e viitorolog, nici Mafalda nu e.
Lucian Boia e foarte sigur atunci când vorbeşte despre trecutul Occidentului. Despre modul în care acesta, care pe la anul 1000 „nu arăta deloc bine” (profesorul Boia îşi justifică afirmaţia, iar cei ce doresc un plus de argumentare pot face apel la cartea lui Paul Johnson Duşmanii societăţii, la rându-i în această primăvară tipărită de editura Humanitas), a ajuns să se metamorfozeze, să se impună. Preluând de la alţii, inventând (însă nu doar lucruri bune).
Occidentul de azi nu arată deloc bine
Occidentul de azi începe şi el să nu arate tocmai bine. Devine tot mai mic. A suferit o restrângere vizibilă, mai întâi mai curând în plan demografic decât economic. În 2007, a fost lovit de o teribilă criză economică şi financiară. Căderea a fost brutală, iar revenirea extrem de anemică. Criza a evidenţiat slăbiciunile lumii occidentale. A lovit Uniunea Europeană care a rămas europeană, dar care s-a dovedit a fi tot mai puţin o adevărată uniune. Eurofilia din 2007 e tot mai vizibil înlocuită de euroscepticism. Criza a lovit moneda unică europeană, o monedă căreia mulţi îi prevestesc sfârşitul. Se vorbeşte cu jumătate de gură despre naţiuni, ele au început să se tocească. Dar personalităţi naţionale sunt multe, personalităţi europene nici măcar una. Numeroase sunt diferenţele culturale dintre ţările Uniunii.
Se vorbeşte cu jumătate de gură despre naţiuni, ele au început să se tocească. Dar personalităţi naţionale sunt multe, personalităţi europene nici măcar una.
Arogantul Occident de odinioară a început să se autodeprecieze. Se cam jenează de sine, dar şi de dimensiunea lui creştină. Nu vrea să mai vorbească despre sexe, preferă cuvântul gen, nu vrea să mai vorbească despre femei, nu vrea să mai vorbească despre rase. Corectitudinea politică face ravagii, semn că Jean Sévillia avea dreptate când îi denunţa limitele. Lucian Boia crede că ea, corectitudinea politică, a ajuns să ţină loc de cenzură. A crescut, în schimb, speranţa de viaţă. Democraţia trebuie şi ea înţeleasă altfel. Altfel decât până mai ieri. Ca şi drepturile omului. Intimitatea persoanei e tot mai violată. Şi progresul e o noţiune ce se cuvine reevaluată. Asta înseamnă că, de fapt, mai toate domeniile cu care se mândrea înainte Occidentul trebuie reevaluat. Timpul se accelerează. Se schimbă proporţia populaţiilor. Mai e şi ameninţarea cu încălzirea globală. Ş.a.m.d.
Lucian Boia înregistrează şi comentează aceste realităţi. Le socoteşte a fi semne ale unei iminente schimbări. Comentează şi cele trei scenarii vehiculate pentru viitor. Cel optimist, cel catastrofic şi cel neutru. Nu adoptă poziţii catastrofaliste. Se comportă aşa cum trebuie, ca un intelectual al cărui prim rost e acela de a gândi. De a gândi şi de a-şi pune întrebări. Deloc întâmplător mai fiecare capitol se încheie printr-o interogaţie.
Printre atâtea semne de întrebare, profesorul Lucian Boia spune că s-ar desluşi totuşi o certitudine. China. Nu o absolutizează. Prudenţa îi este impusă de povestea puţin încurajatoare a Japoniei.
Se comportă aşa cum trebuie (n.r – Lucian Boia), ca un intelectual al cărui prim rost e acela de a gândi. De a gândi şi de a-şi pune întrebări. Deloc întâmplător mai fiecare capitol se încheie printr-o interogaţie.
De fapt, meritul cărţii profesorului Boia constă în înregistrarea şi explicarea unor realităţi. În interogarea lor. Şi în atitudinea temperată în faţa scenariilor catastrofale. Atitudine temperată, nu indiferentă.
Lucian Boia - Sfârşitul Occidentului? Spre lumea de mâine;
Editura Humanitas, Bucureşti, 2013
Se încarcă comentariile...
