Mircea Cărtărescu, Paris: „După 20 de cronici fulminante, m-a uitat toată lumea”

Nu, n-aş fi crezut că „Levantul” ar putea fi tradus vreodată şi publicat în Franţa. Aş fi pariat mai curînd pe „Enciclopedia zmeilor”, la care ştiu că o librăreasă de pe bd Saint-Germain visează deja din 2009. Că scriitorul ar fi complet necunoscut în Hexagon e, în parte, un alint de autor. Sau o luciditate bonomă şi o tandreţe fără rest faţă de destinul cărţilor sale. Mircea Cărtărescu a mărturisit la Paris că le scrie ca să trăiască în ele.

„Le Levant” a apărut la editura P.O.L., în excepţionala traducere a lui Nicolas Cavaillès. Despre aventura acestei cărţi « deconcertante » pentru francezii care n-au fibră epopeică, s-a vorbit cu cărţile pe faţă la masa rotundă organizată de ICR la standul României, în cadrul Salon du livre de la Paris. Au participat Mircea Cărtărescu, editorul Paul Otchakovsky-Laurens , traducătorul Nicolas Cavaillès. Nicolae Manolescu n-a venit,  deşi era anunţat drept moderator al discuţiei. Gazdă inspirată a fost, în lipsa şefului Uniunii Scriitorilor, poeta Magda Cârneci.

Cu cărţile pe faţă, deci :

Mircea Cărtărescu :

 „Bună seara. Din păcate trebuie să vorbesc în limba română, dar mă gîndesc că la acest stand e frumos să se mai audă din cînd în cînd şi limba română, nu mă simt chiar atît de vinovat în faţa dvs. Sunt foarte onorat de contextul în care mă aflu, de persoanele care sunt lîngă mine şi în faţa mea şi de faptul că această carte, Levantul, care a apărut de puţină vreme în limba franceză, ne adună în jurul ei.

Aceată întîmplare se datorează mai multor persoane. De la coadă la capăt în derularea timpului, de această dată „se face vinovat” un mare editor francez, Paul Otchakovsky-Laurens , directorul editurii P.O.L., o editură specială, cu renume în toată lumea. Faţă de dumnealui mă simt un pic vinovat pentru că i-am dat o carte controversabilă, am făcut un mic experiment pe pielea dumnealui. Urmează să aduc mulţumirile mele traducătorului francez Nicolas Cavaillès care a făcut nu o traducere ci o reinventare a acestei cărţi în limba franceză, cu un geniu de care am fost uimit. Vreau să-i mulţumesc Magdei Cârneci, care este lîngă mine, o poetă extraordinară, o prietenă a mea de o viaţă, nu numai pentru că este aici alături de noi, ci pentru ce a făcut pentru mine în 2009, cînd era directoare a ICR Paris, şi când a organizat evenimente în jurul meu de care am să-mi amintesc întotdeauna.

Am scris această carte în ultimii ani ai dictaturii lui Ceauşescu. Dictaturile au şi avantaje, dacă e să fii cinic. Îţi lasă timp pentru lucru. Nu există nimic altceva de făcut sub o dictatură decît să stai în subterană şi să scrii. Dacă se poate ca să scrii împotriva dictaturii. Din toate punctele de vedere Levantul este o carte împotriva oricărei tiranii. Este o carte care celebrează libertatea umană, libertatea cuvintelor aşa cum o postulau suprarealiştii, libertatea interioară a fiinţei omenşeti. O să-mi amintesc întotdeauna cum am scris această carte. Trăiam într-o periferie a Bucureştilor, cu apartamente muncitoreşti care nu aveau nici un unghi drept, aproape că se dărîma pe mine. Am scris această carte pe muşamaua din bucătărie pe care  aveam o maşină de scris din Republica Democrată Germană, se numea Erika. N-am să uit cum, cu o mînă băteam la maşina de scris şi cu cealaltă legănam căruciorul fetiţei mele. Niciodată n-am scris mai fericit. N-am avut nici un plan, n-am ştiut nicio clipă ce voi face cu personajele, n-am avut nicio documentaţie, n-am căutat în dicţionare, în enciclopedii sau cărţi vechi. N-am şters nimic. Am şi acum dactilograma, care este curată, nu este absolut nimic modificat.

Magda Cârneci are dreptate cînd compară, păstrînd proporţiile, cartea mea cu Ulysse de James Joyce. E vorba despre un capitol din Ulysse care se numeşte „Boii soarelui” unde Joyce reface istoria limbii engleze într-o maternitate folosind metafora embrionului care se dezvoltă. Acelaşi lucru am vrut şi eu: să arăt dezvoltarea limbii şi literaturii române timp de două secole. Şi am făcut acest lucru cu mare delectare. Pentru că ceea ce am vrut eu să retrăiesc în Levantul a fost nu doar literatura română ci şi graiul muntenesc. Graiul mamei mele, care se aude în preajma Bucureştiului şi în care a scris poetul sublim-ridicol Bolintineanu. Acesta a fost pariul meu şi timp de un aşi jumătate am avut din acel moment, de lucru.

Cartea este de fapt complet intraductibilă. Pentru că este scrisă în versuri şi într-o limbă veche. De accea eu am încercat o mică şmecherie acum cîţiva ani: mi-am retradus singur cartea în proză eliminînd atît prozodia cît şi cuvinte complicate, arhaisme. Aceste două cărţi nu sunt aceleaşi, sunt două cărţi diferite. Dar acest articifiu mi-a permis mie să fac această carte cît de cît traductibilă. A fost singura ei şansă. Şi cred că merită acest lucru pentru că Levantul este cartea mea cea mai bună. Apoi următorul pas a fost să trimit această carte, Levantul în proză, tuturor traducătorilor mei, întrebîndu-i  dacă o pot traduce. Patru dintre ei mi-au răspuns că da, este posibil. Prima traducere a apărut în franceză, pentru care sunt recunoscător editorului meu care se află de faţă. Apoi a apărut varianta spaniolă care se bucură de un succes care m-a uimit. Şi aşteptăm varianta suedeză şi cea germană. O adevărată aventură pentru mine. Îmi tremură inima pentru această carte.”

„În Levantul există un personaj francez, Languedoc Brillant. N-am ales eu un personaj francez, a apărut singur. La un moment dat un alt personaj bate cu pumnul în masă. Şi atunci pur şi simplu de sub masă iese acest francez. Şi am şi explicat în carte că nu ştiusem pînă în acel moment că există. Şi că m-a surprins şi pe mine. Pînă la urmă devine unul din cele mai delectabile personaje. Bineînţeles că este o şarjă, întruchipînd toate clişeele „francezului”.

Mai vreau să spun ceva în privinţa soartei pe care o aştept de la această carte în Franţa. Succesul unui autor este totdeauna asimetric în lume. Am văzut-o acum doi ani pe Amélie Nothomb în SUA stînd singură la o măsuţă, nebăgată în seamă de nimeni. Nu există niciun autor care să aibă un succes cu adevărat mondial. Într-o cultură poţi avea o oarecare notorietate, în altele poţi fi complet necunoscut. Cred că este foarte bine să fie aşa. În biata mea carieră lucrurile s-au schimbat de mai multe ori. Iniţial am avut prea mult succes în Franţa, pe care nu mi l-am putut explica, dar mi l-au explicat alţii. N-am ştiut că profesorul şi mentorul meu de la facultate, Ovidiu Crohmălniceanu, luptase foarte mult pentru acest succes. El era priten cu Maurice Nadeau, şi cu alţi intelectuali de stînga din Franţa şi din Paris şi într-un fel aranjase succesul primei mele cărţi traduse în Franţa. Şi într-adevăr cronicile apărute la Le Rêve / Nostalgia au fost  uluitoare pentu mine. Forografia şi numele meu au apărut pe coperta de la La Quinzaine littéraire cu legenda „Une révélation”. De asemenea în Le Magazine Littéraire a scris un mare poet despre mine, Alain Bosquet: am avut 20 de cronici fulminante. Atunci am crezut că destinul meu literar este făcut deja. Într-o lună de zile mă uitase toată lumea. Cealaltă carte apărută,  „Travesti”, n-a mai avut nicun  succes.  

Aici vreau să-l omagiez pe Olivier Rubinstein, un mare prieten şi un mare editor, care mi-a publicat toate cărţile pînă la Levantul la editurile prin care a trecut succesiv. Şi a făcut foarte mult pentru mine, doar că n-a reuşit să mă facă cunoscut cu adevărat în Franţa. Chiar şi după Orbitor, care e cartea mea de bravură, n-am simţit că sunt un nume care deja şi-a croit drum în Franţa. Olivier Rubinstein mi-a recomandat şi m-a rugat să-l contactez pe domnul Paul Otchakovsky-Laurens, pentru că el însuşi a părăsit lumea editorială franceză şi a devenit ataşatul cultural al Franţei  la Tel Aviv. Aşa că pentru cărţile mele este o nouă viaţă şi un nou climat pentru care sunt deocamdată foarte fericit.”

Nicolas Cavaillès, traducător:

„E adevărat că la început era o carte intraductibilă, mai mult ca toate celelalte. Levantul e un omagiu adus literaturii române dar e o literatură cu numeroase ecouri franceze şi europene, deci se poate găsi o paletă de corespondenţe, de la romantismul european pînă la postmodernism. Pe ansamblu, am mizat mult pe latura ludică a cărţii şi pe narativitatea textului original.”

Paul Otchakovsky-Laurens, editor :

„Cînd am aflat că Mircea Cărtărescu risca să rămînă fără editor în Franţa, am fost să-l văd la Bucureşti. El mi-a vorbit de Levantul pe care o rescrisese şi care m-a interesat imediat. Traducerea făcută de Nicolas Cavaillès nu m-a dezamăgit deloc, e atît de bogată, de inventitvă şi de plină de umor...În ciuda concluziei cărţii, pentru că tiranul Iaurta ia locul, nu-i aşa, celorlalţi tirani voievozi... Desigur e vorba de istoria literaturii române, dar nu numai, e vorba şi de istoria literaturii universale pentru că sunt atît de multe referinţe. Cartea e împănată cu parodii încîntătoare, cu anacronisme delicioase, ca cea despre „mămăligă” – care pînă la urmă nu e decît un joc între autor şi cititor. Pentru mine nu curentul orientalist e cel mai important, e vorba mai curînd de o valorizare postmodernă, de revizitarea unor genuri literare vechi, cu ironie şi afecţiune. Cartea musteşte de ironie, dar e o ironie generoasă.

Pentru un critic francez, pentru un jurnalist francez e o carte deconcertantă. Da, poate că în Franţa nu are acelaşi ecou ca în Spania, dar cred că lucrurile se pot face cu răbdare. Şi apoi, cînd o carte e publicată, e publicată pentru totdeauna.”

Voi reveni asupra „Salonul du livre” de la Paris, ediţia 2015, cu un „carnet de bord” subiectiv, într-un articol viitor.