Mircea Cărtărescu: „Nu ştiu nimic despre adultul din mine“

Anul acesta s-au împlinit 20 de ani de la prima apariţie a volumului „Nostalgia“ de Mircea Cărtărescu, care explorează teritoriile visului şi ale copilăriei, singurele care-l interesează cu adevărat pe scriitor.

Cartea „Nostalgia“, care aniversează 20 de ani de existenţă pe piaţă, a avut, în tot acest timp, zece ediţii, s-a vândut în România în 40.000 de exemplare şi a fost tradusă în 14 ţări. Cu tot succesul de acum, volumul „Nostalgia“ şi-a găsit cu greu un editor care să-l publice pentru prima dată. Ca să nu mai vorbim de faptul că, înainte de Revoluţie, manuscrisul cărţii a aşteptat patru ani în sertarele Editurii Cartea Românească şi apoi a fost mutilat de cenzură – a apărut în 1989 cu titlul „Visul“ şi cu 50 de pagini mai puţin. Anul acesta, Editura Humanitas a publicat o ediţie aniversară a „Nostalgiei“, în condiţii grafice deosebite.

„Weekend Adevărul“: Când ai început să scrii nuvelele din „Nostalgia“?
Mircea Cărtărescu: Am scris mai întâi „Ruletistul“ prin 1983, ca să am ce citi la o şedinţă a cenaclului „Junimea“ care se ţinea în pod, la Facultatea de Litere. Nu prea ştiam să scriu proză, eram poet, iar între auditori au fost Mircea Nedelciu, Gheorghe Crăciun, Sorin Preda, oameni unul şi unul, ca să nu mai vorbesc de tata Croh, neuitatul Crohmălniceanu. Nedelciu m-a încurajat atunci foarte tare. Am scris aproape imediat „Mendebil II“, care-a devenit în cele din urmă „Mendebilul“. Bogdan Lefter a spus atunci în cenaclu că e o proză unică, totalizatoare, şi că nu crede că voi mai scrie vreodată ceva atât de important. În schimb, „Terato“ (devenită apoi „Gemenii“) n-a mai fost primită bine, pentru că am citit-o în mai multe şedinţe succesive şi efectul s-a diluat. Caius Dobrescu asista şi el şi, ironic, a zis ceva gen „e un text care-ar putea fi publicat în «Romanul de dragoste»“, cum se numea pe-atunci o colecţie a nu ştiu cărei edituri – dar în care apăruse şi „Matei Iliescu“ (romanul lui Radu Petrescu)... „REM“, la care-am scris o vară-ntreagă, cea din 1984, e singura povestire pe care n-am citit-o-n cenaclul „Junimea“, mi-a fost frică să n-o stric fragmentând-o. Şi-acum sunt mândru de ea ca Leonardo de Gioconda lui. Doar când am terminat „Orbitor“, după aproape 25 de ani, am mai avut o clipă de-nfiorare supremă ca aceea pe care-am trăit-o scriind ultimele cuvinte ale Nanei: nu, nu, nu, nu, nu... Am scris apoi, cu destulă repulsie, „Arhitectul“, care e literalmente relatarea unui vis. Nicio clipă n-am vrut să fac din textele astea o carte. Erau, pur şi simplu, povestiri de citit prietenilor.

Au apărut, totuşi, în 1989, într-un volum cu titlul „Visul“. E adevărat, fără nuvela „Ruletistul“ şi cu titlul povestirii „Arhitectul“ schimbat în „Organistul“.
Editorul poeziilor mele, regretatul Florin Mugur, a aflat de ele şi mi-a spus că trebuie să fac un volum, ca să-l public la Editura Cartea Românească. Aşa că le-am dat la dactilografiat (căci erau scrise parţial de mână, parţial la maşină). Dactilografa, angajata Cărţii Româneşti, s-a oprit pe la jumătate şi a abandonat, indignată, manuscrisul, care nu-i plăcuse. Mi-a spus şi nişte vorbe oribile cu ocazia aia, că sunt stricător de limbă etc. Asta citise şi ea în revista „Săptămâna“ a lui Eugen Barbu şi-a Securităţii. A trebuit s-o plătesc pe alta ca să continue. Apoi am predat manuscrisul la editură, unde a stat patru ani fără să se ocupe nimeni de el. Un redactor-şef, parcă Florentin Popescu se numea, mi-a spus: „Ai ratat o capodoperă“. De ce-o ratasem nu s-a mai obosit să mă lămurească. Cartea s-a dus, în 1989, la spartul târgului, la Consiliul Culturii, de unde s-a-ntors mutilată în ultimul hal. Şi încă am avut noroc cu George Bălăiţă, directorul editurii, care ţinea mult la mine. În primul rând, titlul era schimbat în „Visul“.

Oricum, „Visul“ este şi el un titlu foarte cărtărescian. Până la urmă, te-a deranjat că a apărut cu titlul acesta?
Pentru mine, cel mai greu lucru e să găsesc titlul unei cărţi. Titlurile mele sunt foarte generice, ca să nu orienteze lectura, sărăcind-o în felul ăsta. Ţin minte cum stăteam cu Dănuţ Stanciu, care urma să-mi facă ilustraţia copertei, gândindu-ne după-amieze-ntregi la un titlu potrivit. Şi „Visul“ a fost luat o clipă-n considerare.

De ce ai preferat, totuşi, „Nostalgia“?
E unul dintre cele mai frumoase şi mai triste cuvinte din câte cunosc. Nu cred că există sentiment mai sfâşietor decât regretul amniotic după zilele ce nu se vor mai întoarce vreodată. Era cuvântul cel mai potrivit pentru cartea mea. Dar tocmai atunci Tarkovski defectase în Italia şi făcuse acolo filmul „Nostalghie“, aşa că titlul mi-a fost interzis de cenzură.

Cu ce crezi că a deranjat „Ruletistul“, să fie scoasă?
Ei, era la sfârşitul lui 1989. Trebuiau să scoată ceva din carte. Până la urmă, au dispărut vreo 50 de pagini mai „grafice“, mai „viscerale“, cum se zicea pe-atunci. Nu mi-a păsat. Nu ţineam prea mult la cartea asta. Încă o consideram un accident, eu eram poet, scrisesem între timp „Levantul“, ce-mi mai păsa de câteva amărâte de povestiri?

„NEMIRA M-A REFUZAT“
După ce a fost publicat în 1989, au trecut patru ani pentru ca volumul să apară la Humanitas în varianta necenzurată. De ce a fost nevoie de atâta timp?
Mă mir azi că totuşi au publicat-o până la urmă în 1989. I-o datorez, cred, lui George Bălăiţă, care-a făcut mult pentru generaţia mea. Aşa stăteau pe-atunci cărţile, cu anii, în edituri. Ţin minte cât de fericit am fost când a ieşit, deşi nimănui nu-i ardea de ea, toţi stăteau cu urechea lipită de radio ca să asculte „Europa liberă“. Aveam cartea proaspăt ieşită la mine când, într-o staţie de metrou, Grete Tartler mi-a spus că se-ntâmplă ceva la Timişoara... După 1989, am vrut să o public din nou în forma ei iniţială. Am avut mai multe discuţii cu edituri anonime, nou înfiinţate, una se numea, îmi amintesc, „Dragon SRL“, a fost o Odisee întreagă. Cea mai serioasă încercare – şi eşecul cel mai ciudat – a fost cu Editura Nemira. M-am dus la ei şi cu proaspăt apăruta traducere franceză, „Le rêve“, gândindu-mă că poate-i impresionez. Nu i-am impresionat. „Cartea n-o să se vândă“, mi-a spus Dan Petrescu, care lucra acolo. Acum mi se pare un noroc extraordinar că Nemira m-a refuzat. Pentru că în anul următor, când pierdusem orice speranţă, am primit invitaţia de a publica această carte de la Gabriel Liiceanu, directorul noii Edituri Humanitas, care-a şi scos prima ediţie în 1993, adică exact acum 20 de ani. De atunci sunt autor Humanitas, şi-am împărţit cu această editură, vreme de două decenii, tot binele şi tot răul prin care-am trecut cu toţii. O fac încă şi acum.

A fost primul tău volum de proză. A reprezentat altceva scrierea lui faţă de poezia de până atunci? Erai poet şi din acel moment te-ai luat în considerare şi ca prozator?
Iniţial, n-am scris serios proză. O făceam doar pentru plăcerea colegilor mei prozatori, pe care-i admiram în mod deosebit. Până la 32-33 de ani m-am considerat exclusiv poet. Proza era un exerciţiu marginal, chiar dacă atât de fascinant. Adevărul e că abia odată cu „Orbitor“ am început să am oarece respect pentru mine ca prozator. Eşuasem în „Travesti“, cartea mea cea mai dramatică şi mai chinuitoare, sau cel puţin mi se păruse pe-atunci un eşec. Dar măcar după „Travesti“ am ştiut că nu vreau să mă mai întorc niciodată la poezie. „Travesti“ a crescut în timp. Abia în ultimii ani cred că şi-a căpătat semnificaţia. Şi acest mic roman e acum foarte tradus în lume. Dar când a apărut aproape că nu s-a scris despre el. Mi-aduc aminte cât am suferit când Cristian Tudor Popescu, care scrisese entuziasmat despre „Nostalgia“, mi-a spus, cu o expresie de mare dezamăgire, când ne-am văzut întâmplător într-o sală plină de oameni: „De ce Dumnezeu ai scris chestia asta?“. Dar cu „Orbitor“ s-a schimbat totul. Am ştiut că momentul meu venise şi am trăit, din 1993 până în 2006, cei mai extraordinari ani ai vieţii mele, cei pentru care viaţa mea a meritat trăită.

PARADISUL PIERDUT
Ce reprezintă copilăria pentru tine?
Ce reprezintă pentru noi toţi: paradisul pierdut. Perioada vieţii când şi Hitler, şi Stalin, şi ucigaşii în serie, şi Pol Pot, şi oricine mai vrei au fost drăgălaşi, bucălaţi şi neajutoraţi, căci nu existau încă nici vină, nici monstruozitate pe pământ.

Dar scrisul despre copilărie? Este vis sau nostalgie?
Eu scriu, cum ştie toată lumea, numai despre mine. Şi, cum toată lumea-mi spune, chiar şi acum, la 56 de ani, că „nu mă mai maturizez şi eu o dată“, n-am prea multe epoci de acoperit. Până la urmă, îmi rămân copilăria şi adolescenţa. Nu ştiu nimic despre adultul din mine, şi nu cred c-o să aflu ceva vreodată. Adulţii, cu veştejirea lor interioară, cu sexualitatea lor care-i sperie şi-i dezarmează, cu slujbele lor, cu căsătoriile şi divorţurile lor, cu nevoia lor de a oprima, cu dezamăgirea neagră care li se citeşte-n ochi, sunt domeniul altor scriitori, care pe mine mă interesează mai puţin.

Te-ai mai întâlnit ulterior cu cei care te-au inspirat pentru personajele din „Nostalgia“?
Vara trecută m-am întâlnit cu Lucian din „Mendebilul“, pe care nu-l mai văzusem şi nu mai auzisem nimic despre el timp de 45 de ani! Când ne-am reîntâlnit pe Aleea Circului, unde copilăriserăm, parcă ne despărţiserăm cu o zi în urmă. N-a fost nici urmă de stânjeneală-ntre noi. Am fost în spatele blocului de pe Ştefan cel Mare, unde ne jucaserăm de-a Vrăjitroaca, am vorbit despre ceilalţi copii. Mimi şi Lumpă au murit de mult, Adrian (Mendebil I) locuieşte la Arad, de fete – Mona cea rea, frumoasa Iolanda – nu se mai ştie nimic. „Probabil îţi închipui că tu ai inventat porecla Mendebilul“, mi-a zis Lucian în treacăt, „dar să ştii că nu-i aşa. Eu i-am dat-o lui Adrian după numele unui arbitru spaniol de fotbal, José Maria Ortiz de Mendebil, care arbitrase câteva meciuri ale naţionalei dinainte de Guadalajara, în 1967. Era ţicnit rău, se isteriza pe teren, arunca cu fluierul în jucători...“ Nu mi-a venit să cred. Eu crezusem că Mendebilul înseamnă debil mintal sau aşa ceva... Ne-am despărţit cu un „Salut, salut!“, de parcă urma să ne vedem iar a doua zi. În definitiv, ce-nseamnă 45 de ani într-o viaţă de om?

Spuneai undeva: „Nici n-am mai citit din această carte, am rămas doar cu vaga, dar magica ei amintire. Mi-au rămas jocul fetiţelor din «REM», stiloul ambiguu din «Mendebilul», muzeul Antipa din «Gemenii», micul râs de gnom al revolverului din «Ruletistul».“ Ce sunt aceste lucruri?
Sunt câteva dintre „gadgeturile“ cele mai memorabile (din punctul meu de vedere) presărate în paginile cărţii. Eu am colecţionat întotdeauna imagini şi fapte frapante, dincolo de orice context, şi le-am încercat eficienţa într-un loc sau altul al naraţiunilor. Unele au funcţionat, altele nu. Câteva au reuşit să devină motoare ale povestirilor. Ce ar fi fost, de pildă, „REM“ fără testul lui Jung, care structurează visele fetiţei? Sau „Gemenii“ fără recapitularea evoluţiei speciilor din Muzeul Antipa? Stiloul obscen din „Mendebilul“ este corelativul obiectiv al trezirii sexualităţii la copilul prodigios.

Cum se vede cartea aceasta, la 20 de ani de la apariţie?
Habar n-am, eu nu-mi recitesc scrierile. Ştiu că oriunde e tradusă stârneşte interes şi comentarii ca şi când ar fi fost scrisă azi. Cred că e o carte care nu datează. A avut zece ediţii româneşti şi-a fost tradusă în paisprezece limbi. Deşi în străinătate sunt asociat de obicei cu trilogia „Orbitor“, cred că „Nostalgia“ e mai citită şi mai înţeleasă.

Cum o vezi tu însuţi?
Ca pe o carte din zorii tinereţii, ca pe imaginea mea de atunci, un om tânăr, foarte curat, care nu trăia decât pentru literatură. Stilistic, ea nu se ridică la înălţimea „Orbitorului“, dar are totuşi ceva pe care nu l-am mai regăsit apoi decât foarte rar: un fel de suflu romantic, o pliere pe arhetipuri, o structură clară şi memorabilă. 

Ce reprezintă această carte pentru opera ta?
E una dintre cele trei cărţi care o definesc, alături de „Levantul“ şi „Orbitor“. De fapt, tot ce mă ţine-n viaţă e speranţa să mai pot adăuga vreodată şi o a patra carte acestei triade.