Iubirea cenzurată a lui Emil Cioran: îndrăgostit, la 70 de ani, de o tânără nemţoaică. Nora Iuga: „În scrisori, are un limbaj mai modest, dar e mult mai om“

Emil Cioran şi Friedgard Thoma  Surse foto: Getty Images/ Andrei Doicescu

Martorul poveştii de dragoste dintre Emil Cioran şi Friedgard Thoma sunt scrisorile lor. Diferenţa de 35 de ani dintre ei şi declaraţiile curajoase ale lui Cioran, publicate de Friedgard într-o carte, după moartea filosofului, i-au indignat pe mulţi literaţi. În Germania, tirajul a fost retras de pe piaţă, iar edituri mari din Franţa şi România au refuzat să tipărească volumul în care Cioran nu e un mare gânditor, ci doar un om îndrăgostit.

Friedgard Thoma avea 35 de ani când i-a trimis prima scrisoare lui Emil Cioran, la Paris. Era convinsă că nu va primi vreun răspuns, aşa că a emoţionat-o peste măsură să vadă că, din cine ştie ce motive, fără prea multă întârziere, la reşedinţa ei din Germania a sosit o epistolă al cărei expeditor era filosoful român. Emil Cioran, atunci în vârstă de 70 de ani, i-a mulţumit pentru aprecieri şi i-a propus să se întâlnească, în caz că aceasta va ajunge în Capitala Franţei. Friedgard Thoma locuia în Köln, în Germania de Vest, şi preda filosofie şi literatură germană, iar unul dintre autorii care o interesau îndeosebi era Franz Kafka. O parte din opera lui Cioran a descoperit-o în 1979 şi spunea despre ea că „surprinde cântecul înalt al morţii cu o strălucire aforistică inegalabilă“. Fusese căsătorită cu scriitorul şi pictorul Günter Schulte şi aveau împreună un fiu, dar când a început corespon-denţa cu Cioran, în 1981, locuia cu un nou partener. 

Schimbul de scrisori în germană dintre Friedgard Thoma şi Cioran, publicat într-un volum semnat de ea, „Pentru nimic în lume: o iubire a lui Cioran“, după moartea filosofului, este singura dovadă că a existat această relaţie, copleşitoare mai ales pentru Cioran, care se apropia de finalul vieţii. În urma acestor scrisori, cei interesaţi de opera lui Emil Cioran şi specialiştii deopotrivă au cunoscut un personaj diferit de cel întâlnit în cărţile lui sumbre. Cioran pare un bărbat îndrăgostit, absorbit de plăcerile lumeşti, pe care nu le dispreţuieşte, cum poate mulţi s-ar fi aşteptat. „Mai bine de o oră în mintea mea s-au derulat scenele cele mai intime cu o asemenea precizie, încât a trebuit să mă scol ca să nu-mi pierd minţile“, i-a scris el într-o zi lui Friedgard Thoma. Filosoful a riscat până şi relaţia cu Simone Boué, partenera lui de mai multe decenii.

Opt scrisori interzise prin hotărâre judecătorească

Sursă foto: Arhiva Muzeului Naţional al Literaturii Române

Apariţia acelor scrisori în spaţiul public i-a determinat pe unii să se îndoiască de autenticitatea lor, iar alţii au criticat-o pe Friedgard Thoma, acuzând-o că ar fi vrut să devină celebră prin expunerea publică a relaţiei cu Cioran, care nu şi-a dat acordul ca aceste detalii despre viaţa lui privată să ajungă la atât de mulţi oameni. Sinuciderea, degradarea fizică şi insomnia erau teme abordate frecvent de Emil Cioran, iar dragostea abia îşi găsea locul în programul lui încărcat de plimbări prin cartierele pariziene şi de gânduri despre suferinţă. 

Cartea „Pentru nimic în lume: o iubire a lui Cioran“ a apărut, în 2001, la editura Weidle din Bonn. Publicaţia „Der Spiegel“ scria atunci că în acest volum „maestrul neîntrecut al aforismelor despre moarte este prins în mrejele unei iubiri şi drame epistolare, în care se întâlnesc scânteierile spiritului cu melancolia bătrâneţii“. Prin textele sale, Cioran a vrut să creeze o anumită imagine pentru contemporani şi posteritate, iar viaţa personală o ţinea departe de ochii lumii. De aceea, editura Gallimard din Franţa, care deţinea drepturile de publicare a operei lui, a interzis tipărirea corespondenţei cu Friedgard Thoma. Dar femeia a scos cartea în Germania, în cele din urmă. Cel care administra moştenirea lui Cioran, un bărbat împuternicit de Simone Boué, partenera filosofului, i-a acţionat în instanţă pe Friedgard şi pe editorul volumului. În urma hotărârii judecătoreşti, au fost interzise opt scrisori din carte, iar tirajul a trebuit retras de pe piaţă. Nora Iuga a fost cea care a tradus cartea în limba română şi a povestit pentru „Weekend Adevărul“ de ce şi-a dorit atât de mult să o facă. 

„Sunt de mult semi-însurat“

În prima scrisoare, din iarna lui 1981, Friedgard Thoma i-a mărturisit lui Cioran că scrierile lui nu au efecte distructive asupra ei şi a conturat în acele rânduri o experienţă importantă: aforismul castanei a determinat-o să ia legătura cu el. „Pe când mă plimbam la o oră târzie pe aleea mărginită de copaci, mi-a căzut o castană la picioare. Zgomotul pe care l-a făcut spărgându-se, ecoul pe care l-a trezit în mine, precum şi o emoţie în vădită disproporţie cu acel incident mărunt m-au cufundat în miracol, în beţia irevocabilului, de parcă nu mai existau întrebări, ci numai răspunsuri“, notase cândva Cioran – aforismul face parte din volumul „Despre neajunsul de a te fi născut“. 

Filosoful a redactat de mână răspunsul, s-a bucurat că femeia nu-l consideră „distructiv“ şi i-a precizat că, atunci când arăta „cum poate fi suportat insuportabilul“, încerca să le fie de ajutor oamenilor. „Dar nemţii îmi suspectează expresia ironică“, a mai adăugat el în epistola de pe 6 februarie 1981. 

Corespondenţa a continuat până în martie, când Friedgard l-a anunţat că soseşte la Paris pe 14 aprilie, la scurtă vreme după ziua lui de naştere, sărbătorită pe 8. Mesajele lor erau formale, de obicei, lipsite de profunzimea la care tânăra s-ar fi aşteptat din partea marelui filosof. În răspunsul lui, Cioran a strecurat detalii despre fratele şi soţia acestuia, care veneau cam în aceeaşi perioadă cu ea la Paris şi pentru care trebuia să găsească o locuinţă. Fără alte detalii, spunea că îl îngrijorează cum va primi vestea partenera lui. „Sunt de mult semi-însurat“, a clarificat el. 

„Mi-am pus o rochie neagră nu prea scurtă“

Prima întâlnire a fost într-o după-amiază de aprilie, în faţa unui hotel din Capitala Franţei, unde  se cazase Friedgard Thoma. „Cu zece minute mai devreme, la intrarea hotelului, a sosit un bărbat fragil cu un ciuf cenuşiu şi ochi de aceeaşi culoare. (…) În ce mă priveşte, m-am făcut foarte frumoasă; mi-am pus o rochie neagră nu prea scurtă şi deasupra, un pardesiu de culoare deschisă“, a povestit femeia în carte. „Cioran, care nu părea impresionat de înfăţişarea mea, mi-a arătat imediat o casă vizavi de hotel, în care o prietenă a lui îşi luase cândva viaţa.“ 

Ea l-a întrebat cum de s-a întâmplat aşa ceva, dar filosoful, îşi amintea ea, a schimbat subiectul. Cei doi au vizitat Muzeul Carnavalet şi s-au plimbat, fireşte, pe străzile oraşului, una dintre activităţile preferate ale lui Cioran. Pe drum, au lipsit discuţiile considerate spirituale de Friedgard, care s-au închegat abia mai târziu. Au vorbit, de pildă, despre câţi bani dau pe chirie, dar la muzeu au atins şi alte teme, cum ar fi istoria Revoluţiei Franceze. Friedgard era surprinsă de cât de bine cunoaştea Cioran limba germană, studiată încă de când locuia în România. 

Într-o mansardă cu toaleta pe casa scării

Din moment ce soţia lui era plecată în oraşul natal şi urma să se întoarcă de Paşte, Cioran a  invitat-o pe Friedgard Thoma la cină în apartamentul lui, ca să nu-şi cumpere ceva scump şi prost de prin oraş. Ea a acceptat invitaţia cu mare entuziasm. 

„Curioasă şi conştientă că trăiesc un moment istoric, urc în urma lui Cioran cele 95 sau mai multe trepte până sus, într-o mansardă minusculă, (cu toaleta pe casa scării, de folosinţă comună); pe uşa de la intrare stă scris cu pixul pe un bileţel numai numele de familie al prietenei lui, Boué“, a rememorat ea. „În vestibul, aproape că trebuie să te apleci, de asemenea pe coridorul ce duce la bucătărie.“ După cină, filosoful a insistat să o conducă la hotel şi, în drum spre el, au stabilit să se revadă în locuinţa lui seara următoare. Atunci, au stat din nou de vorbă, s-au apropiat mai mult, după care Cioran a însoţit-o iar la uşa hotelului. „Vorbim ca doi vechi prieteni, foarte intim. Îmi sărută urechea dreaptă“, a descris ea întâmplările de pe stradă. Dimineaţa, înainte de plecarea spre Köln, chiar a sunat-o la hotel. 

„Am înţeles dependenţa senzuală de dumneavoastră“

Următoarea scrisoare de la el i s-a părut îndrăzneaţă tinerei Friedgard. „M-am gândit la dumneavoastră şi la tot ce ar fi putut să se întâmple în noaptea de joi... dacă nu v-aţi fi împotrivit“. În cartea despre Cioran, Friedgard susţine că nu se aştepta la aceste mărturisiri: „Mai bine de o oră în mintea mea s-au derulat scenele cele mai intime cu o asemenea precizie încât a trebuit să mă scol ca să nu-mi pierd minţile. Am discutat prea mult şi am înţeles dependenţa mea senzuală de dumneavoastră în toată claritatea ei abia după ce v-am mărturisit la telefon că aş vrea să-mi îngrop capul pentru totdeuna sub fusta dumneavoastră“. 

Emil Cioran de la 70 de ani s-a îndepărtat de cel care, în tinereţe, vedea limpede dinamica relaţiilor de dragoste. „În iubire ne gustăm, ne savurăm pe noi înşine, ne încântăm de voluptăţile tremurului nostru erotic. Din acest motiv, iubirea este cu atât mai intensă şi mai profundă, cu cât distanţa de persoana iubită este mai mare“, scria într-un fragment din „Cartea Amăgirilor“, publicată în 1935.

Starea de a fi singur era religia mea. Şi, într-adevăr, m-am simţit întotdeauna singur – fireşte, cu unele execepţii: cea mai ciudată e cea de acum. După ce am vorbit ani în şir cu sarcasm despre asemenea lucruri ca iubirea, trebuia să fiu pedepsit într-un fel, şi chiar sunt, dar nu regret.    Emil Cioran, într-o scrisoare către Friedgard Thoma 

Şi scriitorul Andrei Crăciun prezintă povestea celor doi în volumul „Cioran. Ultimul om liber“, din colecţia „Biografii romanţate“ a editurii Polirom: „Pe când avea 70 de ani, domnul Cioran se îndrăgostise  de  o  nemţoaică  tânără, înaltă, destul de frumoasă şi  cultă, Friedgard, schimbaseră scrisori şi, cel puţin conform  femeii, se iubiseră trupeşte, filosoful asaltând-o cu propuneri erotice, cărora ea n-a făcut mari eforturi să le reziste“. 

„M-aţi aruncat în urgenţa univocă a unei relaţii fizice“

Emil Cioran şi Friedgard Thoma se auzeau la telefon de două-trei ori pe zi, iar ea spera să se întâlnească şi în Köln. Amândoi îşi analizau situaţia, femeia, chiar mai des decât el: „Alţi oameni se întâlnesc absolut întâmplător. Eu v-am găsit conştient şi ce decurge din asta? Că ne scriem scrisori jalnice. Să te strici de râs!“. Uneori, se întrebau cum ar fi fost dacă s-ar fi cunoscut în alte circumstanţe, la alte vârste.

Într-adevăr, a doua lor întâlnire a avut loc la Köln, în mai 1981, dar Cioran n-a străbătut drumul doar ca să o viziteze, ci şi pentru nişte conferinţe la care urma să participe. După ce au petrecut seara împreună şi s-a dus în Baden-Baden, unde se desfăşura unul dintre evenimente, epistolele au continuat. „De când am fost izgonit din Paradis, m-am gândit în fiecare secundă la dumneavoastră şi nu mă pot gândi la nimic altceva. (...) Aş vrea să evadez cu dumneavoastră pe o insulă părăsită şi să plâng toată ziua. (...) Tot ceea ce mă ţine departe de dumneavoastră e exil. Trebuie să ajung într-un fel din nou «voios» sau să mă prăbuşesc. Şi, totuşi, declinul meu datorită dumneavoastră îmi este necesar şi nesperat“, îi scria filosoful cu amărăciune. Nici nu e de mirare că pentru mulţi Emil Cioran este de nerecunoscut în aceste rânduri. „Cum aş fi putut să-mi imaginez că voi suferi atât din cauza dumneavoastră?“, o întreba el. 

Cel puţin pe hârtie, Friedgard îşi arăta îngrijorarea că partenera lui, Simone, e cu ochii pe ei şi că ea trebuie să-şi ascundă relaţia de prietenul ei german. „M-aţi aruncat în urgenţa univocă a unei relaţii fizice când eu voiam duplicitatea erotică a legăturii «spirituale»“, i-a răspuns femeia. Cioran, rănit, ar fi 

luat vorbele ei drept un refuz şi de atunci, pasiunea iniţială s-a stins treptat. „În starea aproape sinucigaşă în care am făcut această călătorie, excesele şi rateurile erau inevitabile. Simt că între noi s-a rupt ceva pentru totdeauna“, a subliniat el. 

Într-un interviu pentru o televiziune din România, Friedgard Thoma a declarat, acum mai mulţi ani, că la 

început nu l-a găsit atrăgător pe Cioran: „Era şarmant, dar şi cam împrăştiat“. În pofida dragostei fără viitor, au reuşit să se bucure de momentele petrecute împreună: „Am râs mult de situaţii comice. Când ajung în Paris, mă gândesc cât de frumos era când râdeam noaptea“. A vorbit şi despre cum se fereau de partenerii lor. „Ascundea de Simone scrisorile primite de la mine. Mă suna de la cabine telefonice, nu de acasă. Şi-ar fi dorit să fiu iubita lui secretă, să mă ţină ascunsă într-o mansardă. Asta mi-a şi scris: că ar vrea să locuiesc într-o casă mică şi să mă poată vizita pe ascuns“. Aceasta a mai explicat pentru postul de televiziune românesc că Cioran nu a fost depresiv: „Totul a fost artă. Poate se potrivea cu perioada tinereţii lui, dar nu şi cu viaţa lui de mai târziu“. 

Îl preocupa tema morţii încă din adolescenţă

Emil Cioran s-a născut pe 8 aprilie 1911, în localitatea Răşinari, din Sibiu. Era al doilea fiu al familiei preotului Emilian Cioran. Curios încă din copilărie, a urmat, începând cu 1921, cursurile Liceului „Gheorghe Lazăr“ din Sibiu şi, ulterior, s-a mutat acolo cu părinţii. În Bucureşti, a studiat la Facultatea de Litere şi Filosofie, până în 1932, când au fost publicate mai multe dintre articolele sale în ziarele vremii. Prima carte, însă, a ajuns la public doi ani mai târziu. Volumul „Pe culmile disperării“ i-a adus Premiul Comisiei pentru premierea scriitorilor tineri needitaţi. 

„În trecutul lui Cioran există o pată care nici nu mai e atât de oarbă şi pe care nu mi-a clarificat-o niciodată. Şi anume că, student fiind, a fost un adept înfocat al extremistului de dreapta Corneliu 

Zelea Codreanu“, nota Fridgard Thoma în cartea ei. Intelectualii îşi creaseră imagini diferite ale lui Cioran, pe baza experienţelor variate ale acestuia. După publicarea volumului despre Cioran, Friedgard a primit mesaje pozitive, dar şi negative. Un fan al lui Cioran i-a mulţumit, de pildă, pentru că datorită ei s-a eliberat de anii în care a fost dependent de viziunea filosofului. 

Prieten cu Eliade şi Ionesco 

Când era doctorand, Cioran a obţinut din partea Fundaţiei Humboldt o bursă la Berlin, unde a studiat doi ani, până în 1935. Apoi, a predat filosofie la Liceul „Andrei Şaguna“ din Braşov. A mai publicat trei volume înainte de plecarea la Paris: „Cartea amăgirilor“, „Schimbarea la faţă a României“, respectiv „Lacrimi şi Sfinţi“. O nouă bursă, de data asta de la Institutul Francez din Bucureşti, i-a schimbat viaţa – s-a mutat temporar în Capitala Franţei, dar a rămas acolo şi în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, după care a hotărât să se stabilească în ţara adoptivă. „Tratat de descompunere“, primul volum la Gallimard, una dintre cele mai importante edituri din Paris, l-a publicat în 1949. În Franţa, s-au conturat şi prieteniile cu Mircea Eliade şi Eugen Ionesco, dar şi cu alte personalităţi literare, precum dramaturgul Samuel Beckett, autorul piesei „Aşteptându-l pe Godot“. Cioran a trăit la Paris până la finalul vieţii, însă 

n-a aplicat pentru cetăţenie. Nici în România n-a mai vrut să revină după căderea comunismului. 

Viaţa e suportabilă datorită somnului

„Am scris toate cărţile din raţiuni medicale. Era aceeaşi obsesie, tema inutilităţii şi a morţii. Toate celelalte probleme n-au nicio importanţă. Tot ce este formulat devine mai tolerabil, expresia e medicamentul. Ce sens are să îi spui unui preot ce ai făcut? Este o eliberare“, spunea Cioran în documentarul „Exerciţiu de admiraţie“, realizat de Gabriel Liiceanu şi Constantin Chelba. Până 

la senectute, scrierile au avut un rol terapeutic. 

„Stările depresive pe care le-am petrecut în viaţă puteau să mă ducă la nebunie sau la ratare. Faptul că le-am formulat a avut o eficacitate remarcabilă“, povestea filosoful, îmbrăcat într-o cămaşă neagră şi sacou în carouri. Obsesia morţii a fost prezentă în viaţa lui încă din adolescenţă, de pe la 16-17 ani, iar momentul culminant a venit când lucra la volumul „Pe culmile disperării“. A adus în discuţie şi primele revelaţii: „Înainte de a cunoaşte insomnia eram un om aproape normal. Mi-am dat seama că somnul este un lucru extraordinar şi că viaţa e suportabilă numai datorită lui“, explica Cioran. 

„Aţi devenit zeiţa unuia care nu crede în nimic“

Cioran, alături de cele mai importante femei din viaţa lui, Friedgard şi Simone

Emil Cioran şi Friedgard Thoma s-au întâlnit în vara lui 1981 pentru a treia oară, când aceasta a călătorit din nou la Paris. Nici de data asta n-a cunoscut-o pe Simone Boué, partenera lui, plecată iar din oraş. La această revedere, cei doi au purtat discuţii intelectuale, dar şi triviale, precum dorinţa lui Cioran de a lenevi, ceea ce, credea el, l-a ţinut pe loc din ascensiunea profesională. 

Pe străzi, Emil Cioran şi Friedgard Thoma se mai luau de braţ sau de mână, ceea ce arăta o dorinţă de apropiere din partea amândurora. După întoarcerea ei la Köln, Cioran şi-a mai exprimat o vreme în scris decepţiile legate de imposibilitatea iubirii lor. „Starea de a fi singur era religia mea. Şi, într-adevăr, m-am simţit întotdeauna singur – fireşte, cu unele execepţii: cea mai ciudată e cea de acum. Aţi devenit centrul vieţii mele, zeiţa unuia care nu crede în nimic, cea mai mare fericire şi nefericire întâlnită vreodată. După ce am vorbit ani în şir cu sarcasm despre asemenea lucruri ca iubirea, trebuia să fiu pedepsit într-un fel, şi chiar sunt, dar nu regret“, i-a spus el. 

Cum a cunoscut-o Friedgard pe Simone

Cei doi au păstrat legătura, şi-au trimis poeme şi fotografii, iar ulterior, Friedgard a cunoscut-o pe Simone, care l-a însoţit pe Cioran la Soglio, un sat din Elveţia, unde Friedgard îşi mai petrecea vacanţele cu partenerul ei. Ea le-a propus să se vadă acolo. Cioran şi Simone – căreia filosoful îi spusese că tânăra nemţoaică scrie o carte despre el – s-au cazat la o pensiune. El voia, cu ocazia călătoriei, să rezolve şi nişte aspecte profesionale.

Oricum, au petrecut timp împreună, ba într-o zi Friedgard a primit chiar şi o îmbrăţişare strânsă de la Simone. „Voiam şi trebuia să-i arăt lui Simone că nu intrasem în viaţa lui Cioran ca să le tulbur viaţa de cuplu, ceea ce îmi stătea pe suflet, cu atât mai mult cu cât Simone era o femeie superbă, cu care Cioran se putea mândri“, scria Friedgard Thoma. 

Întâlnirea cu Simone a reprezentat şi o acceptare a rea-lităţii. Scrisorile dintre Friedgard şi Cioran se răreau, iar de multe ori tânăra le scria amândurora. În 1982, i-a vizitat la Paris cu partenerul ei, pe care îl cunoscuseră deja în Soglio. Au mai urmat vizite la Paris, iar Simone îi întâmpina cu păstrăv, somon şi 

deserturi. 

„Am fost un mare fustangiu“

Primăvara lui 1993 a adus o veste tristă: Cioran a căzut în mansarda unde locuia, a fost transportat urgent la spital şi acolo medicii i-au operat piciorul rupt. Friedgard l-a vizitat. Din acea perioadă, femeii i-a rămas în minte momentul când Cioran, internat în spital, a spus în germană în gura mare, în salon: „Am fost un mare fustangiu“. 

Vizitele ei la căminul-spital Broca s-au mai rărit. Scriitorul Andrei Crăciun a prezentat despărţirea lui Cioran de lume în biografia romanţată: „Aşa începu sfârşitul vieţii domnului Cioran, care fu marcat de mai multe întâmplări: câteva atacuri cerebrale minore, suficient de parşive încât să nu îl ucidă, o demenţă senilă galopantă, bătrânul  Alzheimer, dragostea lui Simone şi câteva fotografii făcute de Friedgard, pe care tovarăşa sa de viaţă învăţase să o îndure, dacă nu chiar să o îndrăgească“.În vara lui 1994, când Friedgard Thoma a mers din nou la Cioran, acesta nu a mai recunoscut-o. Era aproape adormit într-un scaun cu rotile. Pe 20 iunie 1995, la 84 de ani, Cioran a murit. 

„Un gest cam indiscret“

Scriitorul Stelian Tănase a analizat pe blogul lui mărturiile lui Friedgard Thoma. L-a cunoscut pe Cioran chiar la Paris, după Revoluţie, trecuseră, deci, vreo nouă ani de la prima întâlnire a celor doi. Şi-l amintea pe filosof drept un om de 80 de ani care nu-şi ascundea interesul pentru viaţa cotidiană, întreba despre salariile românilor şi preţurile alimentelor, ce cărţi s-au mai publicat şi în ce tiraje, ce premii s-au mai oferit. „Râdea mult, spunea şi asculta anecdote, bârfe, zvonuri. Era curios, chiar indiscret“, a scris el pe blog. „Cioran, dacă ar fi fost mai realist, mai prudent, ar fi rămas la spirit, ca mentor, tutore, îndrumătorul ei în meandrele filosofiei“, a explicat cu ochi critici Stelian Tănase. Despre publicarea cărţii de către Friedgard Thoma după moartea lui Cioran şi a lui Simone Boué, a notat că a fost un gest „cam indiscret şi are ceva îndoielnic“. 

Cum a reuşit Nora Iuga să publice cartea lui Friedgard Thoma

Sursă foto: Albert Denn

Scriitoarea Nora Iuga (90 de ani) a tradus din germană cartea „Pentru nimic în lume: o iubire a lui Cioran“, semnată de Friedgard Thoma, şi povesteşte pentru „Weekend Adevărul“ cum a descoperit volumul şi de ce şi-a dorit ca acesta să ajungă la publicul din România. A fost o aventură mai grea decât îşi imaginase la început: „Când am văzut cartea, am zis că va fi o explozie pentru literatura română şi pentru cei care sunt ataşaţi sau chiar îl idolatrizează pe Cioran. E un mare negativist; l-am citit prima dată la Sibiu, când eram în primul an de profesorat la o şcoală germană. Am descoperit un scriitor român completamente diferit de toţi scriitorii români pe care îi citisem până atunci. Mult mai târziu, când eram prin Germania cu burse, i-am citit corespondenţa cu Friedgard Thoma. Nimeni nu s-a gândit că acest geniu nebun, care nega tot ce există pe lume, s-ar putea îndrăgosti la această vârstă. Din scrisori reiese clar că a făcut o pasiune pentru Friedgard Thoma. Mi-am pus întrebarea de ce i-a scris ea. Ca să-i arate admiraţia? M-a interesat şi stilul epistolar al lui Cioran, pe care nu-l cunoşteam. În scrisori, bătrânul Cioran are un limbaj mult mai modest şi ideile pe care le desfăşoară în textul lor sunt aproape mediocre. Mai vioaie şi mai îndrăzneaţă mi s-a părut această Friedgard Thoma, care e limpede că voia cu orice preţ să-l cucerească, pentru că ar fi vrut să-şi vadă numele alăturat numelui marelui Cioran“. 

Un volum refuzat de Humanitas

Nora Iuga şi-a dorit să facă această corespondenţă cunoscută publicului larg din România, aşa că a abordat una dintre cele mai mari edituri din ţară: „M-am dus cu această carte la domnul Liiceanu, la Humanitas, că m-am gândit că e editura cea mai potrivită să o publice. După ce a parcurs-o, mi-a spus că e recunoscător că m-am gândit la Humanitas şi că e cu siguranţă o carte care va atrage interesul, dar că nu are dreptul nici moral, nici material să o tipărească. În primul rând moral, pentru că îl respectă prea mult pe Cioran ca să-l arate în această ipostază publicului român. Argumentul a fost de bun simţ, dar mă gândeam că această carte l-ar salva de impresia pe care o fac filosofia şi ideile lui Cioran. În scrisori o fi el mai modest ca stil, dar e mult mai om. Nu era acel om care să nu creadă în nimic. Cartea, până la urmă, a publicat-o un francez care se stabilise în România şi a deschis o editură (n.r. – EST). Apropo de felul în care este receptat Cioran, am auzit voci în Franţa, Germania şi România care îl acuză de faptul că el îşi creează un tip de personaj ca să câştige interesul oamenilor şi ca să şocheze, că are o doză de cabotinism în el şi că tot ce neagă este mai mult o poză. E treaba lui. Faptul că şi francezii au recunoscut că Emil Cioran este unul dintre cei mai mari stilişti ai Franţei, adică are un stil inegalabil, mi se pare un compliment suficient de mare. Nemţii îl atacă şi din punct de vedere politic în articolele pe care le-am citit în revistele lor. Nu aduc în primul plan artistul extraordinar, ci faptul că a avut o simpatie pentru legionari la 20 de ani, de care s-a dezis“, a mai spus scriitoarea.