Despre iubire ca sentiment creştinesc, dorinţă trupească şi prietenie, în volumul „Istoria iubirii“, de Simon May

Volumul „Istoria iubirii“, de Simon May, apărut luna trecută la Editura Nemira, este o incursiune în zona mentalităţii care înconjoară sentimentul regăsit cel mai adesea pe buzele noastre: iubirea.

În carte se vorbeşte despre iubire în multitudinea de sensuri pe care acest sentiment o cuprinde: de la iubirea ca virtute supremă, la iubirea ca prietenie, ca dorinţă sexuală sau ca religie.  

Unul dintre cele zece motive pentru care trebuie să citim „Istoria iubirii“ este că reprezintă „o carte despre amor în care însă nu eşti obligat să îngurgitezi o peltea roz şi dulce, cu poveşti lacrimogene sau scene fierbinţi. E o carte despre iubire care se adrsează creierului, nu inimii. Aşa că, dacă vrei să accesezi această parte din creier, poţi îndrăzni s-o deschizi. Creierul tău va tresări excitat de ontologie, hybris şi, desigur, Eros, Philia şi Agape“, ne îndeamnă Monica Andronescu în articolul publicat pe yorick.ro. 

„Dacă l-am fi întrebat pe unul dintre marii întemeietori ai concepţiei despre iubire din Occident – Platon, Aristotel, Sfântul Augustin şi Toma din Aquino – sau pe vreun filosof, printre care Spinoza, din veacul al XVII-lea, şi Schopenhauer, din secolul al XIX-lea, dacă iubirea se poate defini ori dacă reflecţia necenzurată despre natura ei ne ajută să iubim mai bine, o astfel de întrebare i-ar fi uimit pe toţi. Nu numai că fiecare dintre ei ar fi putut să dea o definiţie detaliată a iubirii. Mai mult, iubirea a jucat un rol principal în filosofia lor şi, prin urmare, şi-a păstrat acelaşi rol în etică, metafizică şi estetică, domenii considerate astăzi distincte din aproape toate punctele de vedere“, se arată în prefaţa volumului. 

În capitolul „De la dorinţă trupească la Paradis“, în care se regăseşte viziunea platoniciană despre iubire, autorul arată una dintre „obsesiile definitorii ale gândirii occidentale“, şi anume că „Eros poate zgudui cerurile, urcând de la dorinţa trupească la înţelegerea spirituală, de la finit la infinit, de la contingent la absolut.“ Platon a dezvoltat ideea conform căreia „iubirea, ca încercare spirituală, este crucială în buna formare a individului. A pregătit terenul pentru ca iubirea să devină virtutea supremă, în detrimentul unor virtuţi tradiţionale precum curajul şi onoarea, chiar dacă pasul următor le va reveni altora. I-a oferit iubirii rolul privilegiat in implinirea străvechiului vis al omului: un tăram ideal al purităţii şi al liniştii, eliberat de mizeriile vieţii, de năzdrăvăniile ei, de zadarnice realizări obţinute cu trudă, de indiferenţă şi cruzime“. 

Iubirea scoate tot ce-i mai bun din noi şi, inainte de orice, virtutea şi inţelepciunea. Deşi începe cu atracţia sexuală, iubirea cea mai înaltă ne îngăduie să scoatem la iveală ce este cel mai nobil în noi – virtutea adevărată. Platon, în „Banchetul“

În „Banchetul“, filosoful vorbeşte despre jumătatea fiecăruia dintre noi, el introducând această sintagmă în mentalitatea curentă. „Iubirea ne «întregeşte» ca indivizi. Nu voi fi eu însumi fără «cealaltă jumătate» a mea (Platon a introdus efectiv sintagma de acum tocită). Iubirea se naşte din frumuseţe. Frumuseţea nu inseamnă doar farmece fizice, ci frumuseţe a caracterului, a sufletului, a faptelor virtuoase şi, prin urmare, bunătate. Pot admira, aprecia sau invidia ceea ce nu-mi pare frumos, dar nu pot iubi ce nu-mi pare frumos. Prin iubire putem ajunge dincolo de o relaţie superficială cu lucrurile – cu oamenii, cu natura, cu obiectele –, la ceea ce au ele valoros la modul absolut. Iubirea scoate tot ce-i mai bun din noi şi, inainte de orice, virtutea şi inţelepciunea. Deşi începe cu atracţia sexuală, iubirea cea mai înaltă ne îngăduie să scoatem la iveală ce este cel mai nobil în noi – virtutea adevărată“, scrie Platon.