INTERVIU Scriitoarea Laura T. Ilea: „În România politica e pâinea de toate zilele. În Canada evadez, iau o gură de aer, uit de politic”

Laura T. Ilea, scriitoare recent întoarsă în România după un deceniu trăit în Canada, şi-a publicat primul roman în limba română, „Cartografia lumii de dincolo”, în care cititorul este purtat din regiunile Transilvanei, până în Aachen, Paris sau New York. „Adevărul” a vorbit cu Ilea despre temele abordate în carte, despre felul în care afectează formarea în filosofie scrisul de literatură, sau despre cum se modifică acesta în funcţie de limbă.

<<Cartografia lumii de dincolo>> este un roman al hărţilor, în care sunt prezentate în paralel, două destine, cel al lui Armand şi cel al Amaliei. Autoarea romanului, Laura T. Ilea,a povestit pentru „Adevărul” despre pendularea între trecut şi viitor- şi, pe acest filon, despre necesitatea unei paralele arhaic-futurist- despre ce înseamnă să cartografiezi moartea şi cum se raportează scriitoarea la aceasta. Cât despre cele două personaje ale sale, Ilea recunoaşte, nu poate să aleagă între ele, pentru că „e ca şi cum ar trebui să alegem între căutătorii de apă, capabili să supravieţuiască, şi roboţii spaţiali, capabili să vadă Terra la o altă scară. Sunt două dimensiuni ale lumii pe care cei doi le încarnează cu nonşalanţă”. 

Scriitoarei îi place „să înoate” între cele două ţări, România şi Canada. În ţara natală, şi-a petrecut prima tinereţe, aici s-a format, a visat şi a disperat, după cum a explicat aceasta, iar de Canada rămâne legată ca de un cordon ombilical, pentru că acolo i s-au născut copiii. Tot în Canada a descoperit ce înseamnă să facă parte dintr-o minoritate lingvistică, dar şi un loc în care ia o gură de aer, căci uită de politic, iar când îl regăseşte, o face „prin prisma unor probleme complet diferite”. 

„Adevărul”: În Cartografia lumii de dincolo se simte un soi de nostalgie a viitorului şi una dintre ideile care apar este că nu avem un anumit scop în desfăşurarea lumii, că nu putem schimba felul în care se întâmplă lucrurile. Descrieţi-mi puţin, vă rog, acest sentiment. Este el şi un soi de anxietate?

Laura T. Ilea: Aţi sesizat foarte bine tensiunea dinăuntrul romanului. Şi anume tensiunea între nostalgia viitorului şi forţa destinului. Între ceea ce o aşteaptă pe Amalia, personajul feminin principal,  în momentul în care se lansează în necunoscutul lumii de dincolo, care reprezintă printre altele noul continent, noua lume, într-un cuvânt America – şi acea forţă a vântului care o încleştează de istorii vechi, care se înlănţuie mult în trecut, înainte de naşterea ei. E straniu dar probabil că, pe măsură ce înaintează în viitor iar experimentele noii lumi devin tot mai neobişnuite, memoria Amaliei se retrage, ca o maree, înspre întâmplări imemoriale, câteva dintre ele la limita violenţei. Aş putea spune că Amalia porneşte în descoperirea Americii însă, în mod neaşteptat, pe măsură ce înaintează, ceea ce o interpelează e cu precădere trecutul ei, personaje din trecut, ca o hartă densă care se desfăşoară sub picioarele ei şi care o ajută să trăiască pe mai departe în noua ei piele. De aceea cred că nu e vorba neapărat de anxietate. 

Era mai demult o parabolă care spunea că trebuie să mergi până în capătul celălalt al pământului pentru a afla unde anume se află comoara îngropată în propria ta grădină. Aceasta simt şi eu în legătură cu romanul. Că, pe măsură ce se lansează mai departe, el recuperează densitatea unor teritorii din trecut care îşi pierd aura lor barbară şi devin locuibile. 

Aşa se întâmplă dealtfel cu orice emigrant. Pe măsură ce pune o distanţă tot mai mare între el şi trecutul lui, între el şi ţara lui, nostalgia reîmbracă totul în nişte culori care se suprapun mai mult sau mai puţin peste imaginea concretă. Mai mult, există chiar şi un mit al integrării emigrantului care, se spune, trece inevitabil prin trei etape: prima e luna de miere, euforia începutului. Urmează depresia, senzaţia că-ţi fuge pământul de sub picioare şi că ai nevoie de o reîntoarcere în trecut pentru a te putea configura. Şi, în sfârşit, revenirea în prezent, îndepărtarea iluziilor şi acceptarea.

De ce aţi ales un „roman-paralelă”, care să prezinte două lumi, destinul Amaliei, respectiv pe cel al lui Armand? Care este efectul pe care l-aţi dorit pentru cititor?

Este vorba, desigur, despre efectul de perplexitate. Pe cât este Armand o fiinţă a tehnologiei, a teoriilor sofisticate şi a experimentelor riscate, pe atât este Amalia o fiinţă a naturii, a aventurii, a unor premoniţii nefireşti şi a „testării” aproape senzoriale a noului continent. Nu trebuie uitat că primul ei născut este un copil al acestui continent. Am putea spune, extrapolând, că Armand străbate spaţiul noii lumi condus de un GPS fantasmagoric, în timp ce Amalia se ghidează după nişte hărţi pline de inadvertenţe. 

Ce anume se poate alege între aceste două variante? Să va spun sincer, mie îmi e greu să aleg, pentru că fiecare mi se pare fascinant în felul lui. E ca şi cum ar trebui să alegem între căutătorii de apă, capabili să supravieţuiască, şi roboţii spaţiali, capabili să vadă Terra la o altă scară. Sunt două dimensiuni ale lumii pe care cei doi le încarnează cu nonşalanţă.

Cum ne ajută să vedem contrastul, paralela arhaic-futurist?

E important probabil de menţionat faptul că toate personajele acestei cărţi îşi dispută în egală măsură apartenenţa la arhaic şi la futurist. Fie că e vorba de Johannes Müller, un german de origine română care îşi doreşte să pună la punct tehnici de domesticire a morţii în cadrul institutului lui de la Aachen; fie de Ana Aman, care imaginează tehnici de întinerire, de Armand Carpentier, un cercetător preocupat de problema ectogenezei, de Amalia, care înţelege lumea ca pe o coregrafie uriaşă, întinsă peste cele două continente pe care le străbate; fie despre Maria, un fel de Virgiliu feminin al Amaliei în această explorare iniţiatică a unui continent fantasmat; Daria, îmblânzitoarea de vânturi, şi Patrick fiul său, iniţiatorul unor experimente migratorii bizare în sudul continentului american, la New Orleans. 

Îmi place să dau viaţă unor personaje complexe, ca nişte captări în infraroşu a acestei tensiuni între o lume fermă, cu structuri tradiţionale, şi între o lume a viitorului, pe care fiecare dintre ei o presimte prin porii unor conştiinţe difuze. Cum va arăta această lume în mod concret nu o ştie niciunul dintre ele. Niciunul dintre noi dealtfel. Fiecare e un experiment posibil în vederea acestei lumi care se zbate să se nască şi care ne produce uneori groază, uneori perplexitate, iar alteori încântare. 

Farmecul literaturii constă tocmai în această polifonie a unor voci divergente, care nu trag concluzii de nezdruncinat. Fiecare voce se exprimă cu uimirea, cu pasiunea, cu extravaganţa ei. Şi ceea ce fac ele, totuşi, e probabil această cartografiere a unei traversări radicale, specifice a două generaţii – a mea şi a celei dinaintea mea. Care au traversat în viteză crepuscule de epoci şi au trebuit, cu aceeaşi viteză, să se reinventeze, dacă nu vroiau să fie înghiţite în vertijul istoriei. Fie că e vorba despre România, fie despre prelungirile migrante ale României în Franţa, Germania, Canada sau Statele Unite, cei care au parcurs acest spaţiu au trebuit în acelaşi timp să înghită timp. O nouă epocă se naşte cu viteza fulgerului, iar noi cartografiem în trombă semnele acestei schimbări.

Transpare, în carte, şi formaţia filosofică pe care o aveţi. La nivelul scrierii de literatură, cum se resimte această formaţie? Pune ea o piedică sau, din contră, facilitează scrisul de ficţiune?

În cazul meu îl facilitează pentru că esenţializează experienţe. L-am ascultat de curând pe scriitorul portughez Gonçalo M. Tavares la Festivalul de Carte Transilvania, iar el spunea că pune într-o carte exact atâtea cuvinte câte sunt necesare. Că reţeta lui e o comprimare a textului şi nu o dilatare a lui. Şi aceasta, dintr-un fel de respect faţă de cititor, care trebuie condus rapid prin meandrele unor situaţii aşa încât să participe la luciditatea pe care o aduce lumea romanului. Împărtăşesc această opinie cu autorul portughez. 

Idealul meu e o concizie a stilului, o fluiditate şi o plasticitate a lui care să excludă orice formă de manierism. Manierismul împiedică străpungerea carcasei lumii ficţionale. 

Aş putea da câteva exemple de scriitori aici, care sunt maeştri ai acestei concizii. Printre ei se numără şi Leïla Slimani, câştigătoarea premiului Goncourt în 2016, al cărei stil e de o transparenţă totală. În spatele lui, povestea curge liberă, iar mesajul e percutant, îşi atinge ţinta fără ezitare. Spre o astfel de concizie a stilului tind şi eu, aşa încât poveştile să se poată desfăşura în toată naturaleţea lor. Iar această concizie vine probabil şi din formaţia mea filosofică. Pe de altă parte, şi aici o să-mi permit să mă contrazic imediat, dacă-mi permiteţi, cred în existenţa, metaforică desigur, a două creiere, unul diurn, ca un scalpel, care descifrează lumea – creierul filosofic, şi unul nocturn, dionisiac, care se expune unor experienţe extreme în ordinea afectului şi a cunoaşterii – şi acesta este creierul fabulatoriu. Amândouă sunt la fel de importante, iar, în ordinea creaţiei, eu pendulez uneori cu uşurinţă alteori cu mare greutate între aceste dimensiuni. 

Filosofia mă salvează de excrescenţele literaturii, iar literatura mă salvează de pericolul aridităţii filosofiei.

Sunteţi „prinsă” între două ţări, în ce fel aparţineţi fiecăreia dintre ele şi în ce momente?

La fel ca personajele din Cartografia lumii de dincolo, îmi place să înot în amândouă. România e ţara în care m-am născut, în care mi-am petrecut prima tinereţe, în care m-am format, am visat, am disperat şi în care m-am întors după un periplu alambicat. Canada e ţara în care am descoperit aceste experimente ale viitorului despre care vorbesc în roman. În care am descoperit vulnerabilitatea de a face parte dintr-o minoritate lingvistică, fapt care mă face sensibilă la orice voce de acest fel care ar putea să cadă în regimul inaudibilului şi al invizibilului. E de asemenea ţara în care mi s-au născut copiii, deci sunt legată de ea ca de un cordon ombilical. Şi apoi e o ţară – un continent de fapt – care mi-a fost dat într-un mod neaşteptat, prin nişte noduri ale destinului pe care încerc să le mai descifrez încă. La momentul în care am plecat acolo în 2007 au mai existat câteva alte posibilităţi. 

De ce, dintre toate, aceasta s-a concretizat? De ce am plecat nesiguri, pentru câteva luni, şi am rămas acolo zece ani? De ce acolo, la o atât de mare depărtare de patria mea, am reuşit să iau hăţurile în mână şi să duc până la capăt procesul scriiturii? E probabil un dozaj de vulnerablitate şi de forţă la care, bănuiesc, vânturile puternice ale acelui continent al supravieţuirii ar putea avea un răspuns. 

În România mă regăsesc cu emoţie, cu solidaritate, cu conştiinţa permanentă că nu există artă care să nu fie politică – politica e pâinea de toate zilele aici. În Canada evadez, iau o gură de aer, uit de politic, iar dacă îl regăsesc, o fac prin prisma unor probleme complet diferite. Învăţ în felul acesta relativismul fundamental al lucrurilor. Pendularea între banal şi capital. Uneori derizorie, alteori tragică. Iar de cele mai multe ori, ludică.

Bănuiesc că a cartografia moartea, sau lumea morţii, a fost cel mai dificil. Cum se raportează Laura T. Ilea la moarte?

Ca să îl parafrazez pe Woody Allen, care a fost întrebat la un moment dat cum se raportează la moarte el, care a fost întotdeauna inspirat şi obsedat de acest subiect, aş răspunde: sunt în continuare contra. Nici nu se poate altfel. În Cartografia lumii de dincolo am încercat să domesticesc acest teritoriu prin toate tehnicile posibile. Am încercat să mă joc cu ea. Am încercat să-i opun natalitatea cu orice preţ, naturală sau artificială, pofta de viaţă, călătoria care este o amânare insidioasă a morţii, tehnicile de întinerire cu tot ludicul sau grotescul lor. 

Tot ceea ce facem noi important ca fiinţe umane este o încercare de anulare sau măcar de amânare a acestui paşaport datat al morţii. Din acest punct de vedere, încerc să găsesc tehnici ale intensităţii finitudinii, iar una dintre ele e scrisul, aşa cum am învâţat să îl practic în ultimii ani. Dar, trebuie să vă mărturisesc că arunc un ochi extrem de curios la ceea ce Yuval Harari numeşte în cartea lui Homo Deus dreptul la nemurire. Cu toate inconvenienţele lui. 

Recunosc utopia şi pozitivismul uneori extrem al lui Harari în această carte, dar mă interesează să văd ce fel de civilizaţie s-ar putea construi pe un postulat în care moartea ar putea fi amânată timp îndelungat, dacă nu eradicată, prin toate tehnicile umane şi post-umane care constituie evantaiul lumii de astăzi. Mă pasionează toate extravaganţele lumii viitorului, iar ideea că această dorinţă concretă de eradicare a putut înflori în mintea omului mi se pare din cale afară de aventuroasă. Dacă nu ca realizare, măcar ca experiment fabulatoriu. 

Specia umană e intrinsec fabulatorie, o spunea o scriitoare care mie îmi place mult, în pofida faptului că e controversată, şi anume Nancy Huston. Iar fabulaţia eradicării morţii se află printre cele mai poetice strategii fabulatorii.

Scrieţi şi în franceză şi în română. Cum se mulează literatura pe aceste limbi, cum se schimbă scrisul dumneavoastră de la una la alta?

Am mai multe tactici de fluidizare a trecerii dintre cele două limbi. Primul meu volum de nuvele, Est, a fost scris în română, apoi tradus de Nicolas Cavaillès în franceză. Apoi am scris o carte despre scenariile orbirii la Pamuk, Sábato şi Saramago în franceză. Cartografia lumii de dincolo are două versiuni, una română şi una franceză, fiecare cu accente diferite. Les femmes occidentales n’ont pas d’honneur, romanul meu publicat în 2015 şi care va fi rediscutat într-un eveniment la ICR Paris pe data de 25 octombrie, eveniment la care va mai participa scriitorul de origine română Dov Hoenig cu romanul său Rue du Triomphe, a fost scris în franceză. Nici nu se putea altfel, dat fiind subiectul lui, întâlnirea zbuciumată dintre lumea occidentală şi lumea musulmană, prin intermediul unei poveşti de dragoste imposibile. 

După acest roman, reîntorcându-mă în România, am scris o carte despre Literatura canadiană în infraroşu, în care am prezentat mai mulţi scriitori din acel spaţiu, dragi mie. Iată aşadar că cele două limbi vin natural în funcţie de subiectul sau de contextul în care mă aflu la acel moment. Dar un lucru ar trebui spus poate, un lucru de substanţă : şi anume că franceza a însemnat pentru mine o detabuizare, prin faptul că m-am îndepărtat, spaţial, temporal şi afectiv, de ceea ce îmi era cel mai familiar. Nu uitaţi că franceza nu mi s-a impus în Franţa, care se află totuşi în proximitatea României, ci în Canada, mai precis Quebec, pentru care franceza e un teritoriu de supravieţuire. Iar cărţile scrise acolo sunt publicate în Franţa. Un puzzle alambicat aşadar, în care limba e la fel de importantă ca şi toate celelalte configurări de sine. 

Limba aceasta, care mi s-a impus în mod natural, face parte din acelaşi destin al vânturilor puternice care străbat continentul canadian, ţara mea de adopţie. Iar limba română face parte dintr-un destin care, în mod repetat, mă împiedică să întorc faţa şi mă obligă să replonjez, cu tristeţe, anxietate şi speranţă, în zbuciumul politic şi civilizaţional al ţării mele de naştere.

Laura T. Ilea a publicat un roman (Les femmes occidentales n’ont pas d’honneur, L’Harmattan, Paris, 2015), un volum de nuvele (Est, L’Harmattan, Paris, 2008), studii literare, printre care Literatura canadiană în infraroşu: Nihilismul feminin (Tracus Arte, Bucureşti, 2015) şi Littérature et scénarios d’aveuglement – Orhan Pamuk, Ernesto Sábato, José Saramago (Honoré Champion, Paris, 2013).

A organizat evenimente literare în cadrul Festivalului Internaţional Metropolis Bleu de la Montréal. Cronici şi dezbateri despre ultimul ei roman publicat au apărut în Huffington Post, Le Devoir, La Recrue du Mois, la Radio Canada şi în cadrul Salon du Livre de Montréal. În România, a publicat articole în revistele Observator cultural şi Steaua. Cartografia lumii de dincolo este primul roman publicat de Laura T. Ilea în spaţiul românesc. Scrierea versiunii franceze a acestui roman a primit susţinerea Conseil des Arts du Québec, prin intermediul programului Vivacité.