Distanţa dintre superlative

Volumul al doilea al trilogiei „Viaţa lui Nicolae Ceauşescu“, apărut sub coordonarea Laviniei Betea în 2013 la editura Adevărul, poartă subtitlul „Fiul poporului“. Lucrarea acoperă în mai bine de 400 de pagini povestea vieţii liderului comunist român din intervalul 1954-1971.

Un interval ce poate fi definit, păstrând drept element de referinţă personajul principal al cărţii, în mai multe feluri. Cel mai simplu e să spui că 1954-1971 a fost acolada de timp între care Nicolae Ceauşescu a parcurs distanţa dintre condiţia de membru al Biroului politic al PMR la aceea de lider necontestat, absolut al PCR şi al României. O Românie pe care, din 1971 încolo, o va conduce cu o mână de fier spre coreinizare.

Deloc incorectă mi se pare şi afirmaţia în conformitate cu care, între 1954 şi 1971, Nicolae Ceauşescu a parcurs distanţa dintre superlativul relativ şi superlativul absolut. Alegerea sa, în 1954, din voinţa şefului PMR, Gheorghe Gheorghiu-Dej în Biroul politic, a însemnat poarta de acces în cercul restrâns şi nu din cale afară de permisiv al „celor mai iubiţi fii ai poporului“. 1971 e anul în care Ceauşescu ajunge la condiţia de unic îndreptăţit la iubire, la iubirea absolută pe care de abia câţiva ani mai târziu va hotărî să o împartă cu tovarăşa lui de viaţă, Elena Ceauşescu, punând astfel bazele socialismului dinastic în România.

În fine, între 1954 şi 1971 se manifestă la cote maxime cameleonismul ceauşist. Un cameleonism ce îi va permite fostului ucenic de cizmar să îl înşele până cu puţin timp înaintea morţii din martie 1965, pe Gheorghe Gheorghiu-Dej. Acesta i-a încredinţat celui mai tânăr membru al Biroului politic sarcini diverse, multe dintre ele nici uşoare, nici din cale afară de curate, pentru a căror ducere la îndeplinire Nicolae Ceauşescu nu a făcut economie nici de oportunism, nici de linguşeală, nici de exces de zel, dar nici de duritate. O duritate dusă, atunci când a fost cazul, până la cote maxime, indiferent de costuri.

În felul acesta, Ceauşescu s-a profilat ca un veritabil cerber al partidului, adesea mai catolic decât Papa, condiţie ce i-a permis să fie promovat în funcţia de „secretar cu Organizatoricul“, al doilea plasat în ierarhia comunistă românească a vremii. Încă din 1958, doar Gheorghiu-Dej şi Ceauşescu făceau parte simultan atât din Secretariatul cât şi din Biroul politic al PMR. Condiţia de secretar cu probleme organizatorice i-a îngăduit lui Nicolae Ceauşescu să ajungă să cunoască şi să controleze în detaliu organizaţiile din teritoriu ale PMR, pe conducătorii acestora, situaţie pe care era pregătit să o folosească în favoarea lui atunci când s-ar fi pus problema succesiunii la funcţia supremă în partid, funcţie pe care şi-ar fi putut-o adjudeca fără probleme prin „alegeri democratice“.

Nicolae Ceauşescu şi-a probat cameleonismul şi în relaţie cu premierul Ion Gheorghe Maurer care, la moartea lui Dej, a nesocotit dorinţa acestuia şi a făcut o înţelegere cu secretarul cu „Organizatoricul“, înţelegere în urma căreia era asigurat că îşi va păstra postul de şef al guvernului. Imaginându-şi că va putea profita în folos propriu de inabilităţile bănuite ori certe ale încă tânărului posibil viitor prim-secretar, de incultura lui, încercatul premier a manevrat în aşa fel lucrurile încât „baronii“ lui Dej au acceptat aranjamentul, un aranjament ce avea să îi coste în anii imediat următori pe marea lor majoritate funcţiile şi privilegiile. Spre a se descotorosi de ei, tânărul lider va recurge la tertipuri, dezvăluiri de detalii incomode, înscenări, demascări, şedinţe publice, acoperind cu grijă şi maximă abilitate numeroasele momente deloc convenabile din propria-i biografie.

Ceauşescu îşi va ţine însă făgăduiala faţă de Maurer, socotit încă multă vreme, cam până în 1973, drept egalul celui ce în august 1965 va fi ales de delegaţii la Congresul al IX lea secretar general al PCR şi care va juca un rol deloc minor în consolidarea politicii externe independente a României. O independenţă exercitată în primul rând faţă de Moscova. O independenţă când reală, când doar mimată, cu numeroase repoziţionări tactice, adesea spectaculoase. O independenţă avantajoasă pentru ţară, dar şi pentru Nicolae Ceauşescu, perceput de marile cancelarii occidentale tot mai pozitiv, ca din ce în ce mai frecventabil, fapt ce i-a permis liderului comunist de la Bucureşti, devenit în 1967 şi preşedinte al Consiliului de Stat, adică şef al Statului, să îi primească în Capitala României pe preşedintele Franţei, Charles de Gaulle (1968), şi pe preşedintele SUA, Richard Nixon (1969). Asta după ce, în 1967, România şi-a afirmat independenţa faţă de Moscova şi faţă de Pactul de la Varşovia, prin stabilirea de relaţii diplomatice cu Germania federală şi prin poziţia adoptată în timpul Războiului arabo-israelian de 6 zile.

În fine, cameleonismul lui Ceauşescu s-a manifestat şi în relaţie cu poporul pe care tânărul lider se pregătea să îl conducă cu o mână de fier. Manifestările de independenţă, comunismul naţional reafirmat la maximum în zilele invaziei Cehoslovaciei de trupele Tratatului de la Varşovia din august 1968, îmbunătăţirea condiţiilor de trai, o mai bună aprovizionare, o liberalizare controlată căreia i s-a pus încet-încet stavilă imediat după august 1968, au fost mijloacele relevate în carte prin care Ceauşescu i-a păcălit o vreme pe români. Iulie 1971 avea să aducă cu sine sfârşitul definitiv al iluziilor.

„Viaţa lui Ceauşescu. Fiul poporului“ este o carte ce are meritul de a se adresa unui mare număr de cititori, în fapt tuturor celor interesaţi de aflarea adevărului despre una dintre cele mai contradictorii, mai complexe şi mai obsedante figuri din istoria României. Cartea coordonată de Lavinia Betea şi care îi are drept coautori pe Cristina Diac, Florin-Răzvan Mihai, Ilarion Ţiu este, fără doar şi poate, una de popularizare.

O popularizare făcută însă fără vreun rabat oricât de mic de la rigoare, de la forţa de persuasiune a documentului istoric inteligent şi elegant introdus în demonstraţie, de la calitatea şi coerenţa argumentaţiei.

Lavinia Betea, Cristina Diac, Florin-Răzvan Mihai, Ilarion Ţiu- FIUL POPORULUI; Editura Adevărul, Bucureşti, 2013